Ficțiune despre Marte(well, oarecum) – Spaceman

Dacă tot a amartizat Curiosity și ne trimite poze de pe suprafața Plantei Roșii, Bogdan de la Mindporn(e sfw) s-a gândit să recenzeze câteva proze despre Marte. Asta fu acum vreo trei săptămâni. Se pare că mă tot caracterizează întârzierea. Sper să nu se supere că-i preiau ideea și mă folosesc de ocazie pentru a vorbi despre Spaceman de Azzarello, Risso, Clem Robbins, Mulvihil și Brusco. Cu Dave Johnson realizând copertele asta pare-mi-se că-i întreaga echipă de la 100 Bullets.

Banda s-ar putea să fie SF, în sensul cum vorbea Asimov uneori despre el, anume ca decor pentru alte genuri de povești, în cazul de față un pulp-hardboiled. Speculativă, însă, nu prea e. Începe cu un flashback pe Marte în care trei astronauți trag la sorți pe cel care o să repare o seră în timpul furtunii marțiene. Un al patrulea se anunță deja pregătit să iasă. Asaltat de pietre, cu vizorul crăpat, se apropie de ușă, moment în care”Mayday”urile țipate, nu mi-e foarte clar de către cine, se transformă în ”Brand New Day”, alarma ceasului deșteptător. Suntem în prezent și avem în față un Orson, astronautul de adineauri, inuman, masiv, dezgolit și mizer, care trăiește într-o lume devastată de inundații și anacronic tehnologizată. De asemenea aproape și-a ratat întâlnirea de sex la distanță cu o prostituată.

Aflăm că Orson și frații lui, Carter, Spender și Ottershaw au fost modificați genetic, crescuți în laborator pentru a putea opera într-un câmp gravitațional mai slab. Întors pe pământ, însă, este un inadaptat, atât biologic, suferind de dureri pe care le alină cu narcotice, dar și social, din cauza aspectului său. Își câștigă existența pescuind după fiare vechi, iar acum din nevoie de bani se aventurează spre locuri mai puțin exploatate și mai îndepărtate, unde se implică în răpirea fetiței unor vedete, un cuplu asemănător lui Brangelina, ea însăși celebritate din cauza reality-showului familiei. Orson o salvează și vrea să o redea familiei împlinindu-și destinul eroic ce i-a fost promis, însă este împiedicat de infractori oportuniști, de echipa showului și chiar de unul din frații săi.

Intriga familiară, dacă nu chiar transplantată de undeva cum Azzarello a făcut în Cage, nu anunță o poveste mai inventivă și se ține de cuvânt. În fiecare număr se introduce câte un flashback ce servește drept contrapunct narațiunii din prezent, dar și dezvăluie în final motivul eșuării misiunii marțieni. Surpriză: este o combinație de lăcomie și fraticid. Asta mai colorează povestirea, dacă povestea în sine nu prea merită.

Numele celor patru frați mi se par foarte relevant alese, pentru că doar unul face referire la genul de SF care se interesează de aspectele pragmatice ale explorării spațiale, colonizării Planetei Roșii teraformării, noilor dinamici sociale și speculează asupra viitorului umanității, două sunt în diferite rapoarte critică socială alegorică și aventură, iar unul vizează mai mult mass-media și efectul ei asupra populației. Iar toate sunt dacă nu depășite, în orice caz vechi*. Sunt niște alegeri puțin bizare, dar care reflectă textul lui Azzarello, în special în ceea ce privește elementul mediatic și social, care sunt prinse pe undeva prin anii 90, doar supercuplul Marc and April cu armata lor de orfani multinaționali să fie mai apropiat de prezent. Tensiunile sociale sunt cauzate de frecările dintre minoritățile segregate în ghetouri și albii înstăriți ce locuiesc în The Dries. Drogurile par tot să fie ilegale și vândute pe sub mână la colț de stradă. Publicul e tot înlănțuit în fața televizoarelor, ba chiar pare să existe până și radio. Nimic despre new-media, un soi de remarcă despre crowdsourcing, vreo trei protestatari în fața lui Wall Street într-un flashback, dar care aduc mai mult cu Tea Party decât cu mișcarea Occupy. Mi se pare ciudat că Chaykin este mai actual în benzile sale vechi de 30 de ani, decât este Azzarello în cele moderne. Poate a rămas blocat în 100 Bullets.

Parcă, parcă ar vrea să zică ceva despre eroism și despre mitul eroului în context contemporant, punându-l în relație cu cel de celebritate, prin două afirmații a micuței Tara, dar mult mai clar sugerată de coperte. Este demn de atenție și inversarea tipului lui John Carter, cu Orson fiind superom, în ceea ce privește forța fizică, pe Pământ, dar departe de cel apolinic și viril al lui Burroughs, ci unul monstruos, grotesc. Poate ar fi ceva de spus și despre faptul că cele două personaje care sunt numite după contribuții la literatura de anticipație* sunt ucise de celelalte două. Și încă ceva despre programul spațial, despre cum s-a dizolvat, dar foarte firav, orice teza ar propune, ea se fărâmă destul de repede. Habar n-am să spun ceva concret. Poate n-am fost destul de atent. Însă o treabă foarte clară este degradarea limbii, Azzarello inventând un adevărat dialect din cuvinte scrise după ureche, elidarea consoanelor și mai ales folosirea unor jocuri de cuvinte din ce în ce mai forțate pentru ”to hear”, ”to see”, ”to think”, anume ”to ear”, ”to eye” și ”to brain”. Asta plus diferite expresii noi și scrierea aproape onomatopeică face dialogul uneori de neînțeles. Iar chiar și atunci când se poate înțelege, asta vine după un efort care nu numai că scoate din lectură, dar nu cred că se merită. Dacă Azzarello ar fi lăsat dialogul ceva mai normal și ar fi petrecut timpul dedicat tranzițiilor ironice și jocurilor de cuvinte pentru a mai plasa câteva idei și a le dezvolta pe cele prezente, banda ar fi fost una mult mai puternică, căci ceea ce se întrevede, atât pe latura de concept, cât și pe cea de personaj, părea promițător.

Spaceman a suferit puțin și din cauza serializării, fiind o poveste dintr-o bucată și nu una episodică, cliffhangerele sunt destul de slabe, iar cu dialogul te poți deprinde numai citindu-l în cantități substanțiale. Firele narative sunt foarte apropiate unele de altele, concentrate în jurul aceluiași eveniment, ceea ce face lectura mult mai satisfăcătoare în formă compactă, colectată.

Cu toate astea sunt și aspecte care-mi plac. Cam tot ce nu ține direct de Azzarello. Sau lucrurile pe care el mai degrabă nu le face. Îmi place că are foarte multă încredere în cititor să citească nu numai textul, dar și imaginile. Aproape tot ce nu este strict legat de cursul narațiunii este lăsat pe undeva prin fundal, nu este adus în discuție. Îmi place că nu-i explicată apocalipsa ce a lovit lumea și nici ceea ce a urmat. Ar fi mers sugerat ceva despre asta, dar oricum e mai bine decât pagini de expoziție despre ceva ce putem intui și singuri. Îmi place că oamenii mănâncă alge. Este genul de element speculativ, mic, dar eficient pe care m-aș fi bucurat să-l întâlnesc mai des.

Îmi place arta lui Eduardo Risso, are o calitate eterică, poate prea puțin pământeană. Motiv pentru care secvențele marțiene sunt deosebit de puternice, în timp ce majoritatea celor terestre sunt doar drăguțe. Foloseștea prea mult negrul și panourile libere, suprapuse pe scene mai largi pentru a masca faptul că nu prea poate construi spații. Sau poate este în stare, dar nu vrea. Pe de altă parte asta facilitează ecranul ca panoul, ceea ce-i un efect interesant. Nu știu cât contribuie poveștii. Însă gestica și mimica personajelor sale sunt la înălțime. Îmi place coloritul că nu acaparează linia, nu se pierde în griuri monotone și-mi place efectul de ”Arcade” obținut uneori prin câte un violet sau roz, verde sau albastru puternic, dar nu deranjant. Copertele, iarăși sunt foarte frumoase. Dave Johnson chiar știe ceva design, spre deosebire de majoritatea artiștilor care se ocupă cu așa ceva, iar stilul său inspirat de posterele de propagandă sovietice, stil format când lucra la Red Son, trecute printr-un filtru suprarealist comunică cel puțin la fel de mult ca banda însăși. Iar în fine cred că cel mai mult la banda asta îmi place letteringul. Probabil este tot digital, dar uneori ai putea să-l confunzi cu unul făcut clasic, bulele fiind muncite, varitate, nu obstrucționează arta și apar câteva mici imperfecțiuni din când în când, destul încât la o primă impresia să creeze senzația că a trecut o mână de om pe acolo, ceea ce le face să se potrivească foarte bine cu arta.

Dacă ar fi să o recomand cuiva n-ar fi neapărat fanilor de SF, în niciun caz celor atrași de aspectul speculativ, pragmatic, cu multe idei și concepte. Ar fi în primul rând celor ai lui 100 Bullets și Azzarello/Risso în general. Apoi celor ai noirului foarte stilizat, în care caracteristicile specifice sunt exagerate. Și dacă tot e mult mai recenzie textul ăsta decât ce fac eu de obicei să-i dăm și o notă, nu?

Notă: 6,5 (★ ★ ★¼)

(Publicată de DC Comis, copyright © Brian Azzarello și Eduardo Risso; trademark DC Comics)