(Saga of the )Swamp Thing(#20-64 + un anual + un număr din DC Comics Presents)

de Alan Moore(scenariu),  Stephen Bissette șiJohn Totlebent sau Rick Vietch (artă)

Despre Swamp Thing a lui Moore am vorbit. Cred că despre aproape toate benzile care urmează  am mai vorbit și sper totuși să reușesc a explica despre ce este vorba în ele fără a mă repeta. Swamp este un titlu foarte important din banda desenată americană și poate una dintre cele mai bune benzi ale lui Moore, cu deloc puțin ajutor din partea colaboratorilor din partea artistică, care pe lângă faptul că sunt artiști exemplari sunt și scenariști realizați pe cont propriu. Asta pentru că oricât de detaliate ar fi fost scenariile, și sunt…Doamne Dumzeule cât de detaliate sunt, dacă cel care trebuie să le ilustreze nu are niciun pic de fibră narativă, totul iese un fiasco. Mai ales într-o bandă în care, uimitor dacă ne gândim la portofoliul scriitorului, nu există aproape deloc grilă. Panourile sunt așezate în moduri creative, niciodată repetive și totuși intuitiv de citit. Mă rog, atunci când Rick Vietch desenează, banda devine un pic mai convențională în decupaj.

Ăștia fac sex acum.

Povestea începe cu ceva ce deja a devenit nu numai un clișeu pentru Moore, dar un clișeu în întreaga industrie, anume cu un retcon(o modificare retroactivă a istoriei personajelor). Însă atunci nu știu dacă a fost cu adevărat nemaiîntâlnit, în mod cert erau mult mai rare și minore. Și mai prost executate, aș crede. Apoi Moore continuă să creeze un colț de misticism și mister la periferia universului DC, dând naștere unor personaje noi, unele dintre care au penentrat cultura populară în moduri, din păcate nefericite (John Constantine), de exemplu sau revitalizând altele mai vechi. De fapt, a pornit o revoluție de titluri atât de adulte încât a fost nevoie să se dea născare unei edituri ale cărei titluri s-au separat de cele din universul DC.

În rest, poveștile sunt deosebit de bine realizate, deseori atingând teme sociale, trecând uneori prin anumite clișee de horror dar niciodată de dragul spectacolului, temele romantice fiind mereu mai puternice, iar în final, reușind să facă ceva ce niciodată nu cred să mai fi văzut într-o operă semnată de Alan Moore, anume să îmbine sentimentul variat cu pretenție artistică(pe care o merită).