Lucia. Salut. *Shakes your hand* Numele personajului din carte e o pura coincidenta.

 

The Wolves  in the Walls

Lucy a auzit zgomote. Zgomotele veneau din pereti.

Ce putem spune despre o carte pentru copii? Ce putem spune despre aceasta carte pentru copii?

Formalitatile intai, deci. Scriitorul, Neil Gaiman, ilustratorul, Dave McKean. Deja doua nume care ne promit o poveste minunata si o aventura vizuala de neuitat. La vremea cand am citit The Wolves in the Walls, nu mai vazusem foarte multe carti contemporane pentru copii, cel putin nu din afara tarii, si nu mica mi-a fost surpriza cand am descoperit ce se afla intre copertile ei.

Primul lucru, si cel mai important (pentru mine): cartea asta e superba. Strict ca aspect, e pur si simplu frumoasa, atractiva atat pentru copii cat si pentru adulti, ceea ce pentru mine e imbucurator, odata pentru ca asta inseamna ca nu o sa fie o „prostie pentru copii” si de asemenea ca are un farmec  universal, ceva ce poate fi simtit la orice varsta.

McKean foloseste o serie de tehnici pentru a da artei aspectul ei foarte particular, atat pentru autor cat si pentru poveste in sine. Fotografie, desen, fotomanipulare si pictura, toate se imbina, cumva suprapus, dand senzatia ca avem de-a face cu un vis, cu o jucarie. Cu toate ca arta este departe de a fi realista, chipurile sunt vii, se simt. Au volum si culoare, si ies din foaie, diferentiindu-se de restul paginii parca facute din piese din carton.

Povestea este inspirata de un vis de-al fiicei lui Gaiman, iar cartea nu ezita sa ne ofere o experienta cat mai apropiata de oniric. Parcurgand imaginea, nu e intotdeauna clar care element este in care plan, ceea ce pacaleste ochiul si produce o placuta ameteala si o anume confuzie, ceea ce accentueaza senzatia ca de fapt am fi intr-un vis. Jocul de lumini si clar-obscururi da artei da farmecul misterios si copilaresc al unei fantezii, iar paleta calda de culori ne mentine senzatia comfortabila a patului moale in care poate suntem adormiti.

Lucy umbla prin casa in care rasar zgomote, incercand sa isi convinga familia de concluzia ei perfect logica: sunt lupi. In pereti. Daca ar fi fost vorba de convins parintii, atunci aveam de-a face cu o poveste simpla. Insa, aici Gaiman intervine cu o subtilitate eleganta, care da, din nou, senzatia de vis, si de inceput al unui cosmar: nici fratele lui Lucy, celalalt copil si, intr-un caz tipic aliatul ei, nu o crede. Cu toate acestea, ei  „stiu” totusi ce stie si Lucy, ca facand parte din subconstientul copilei, daca ea este cea care viseaza, recunoscand intr-un fel prezenta lupilor prin replica lor comuna: cand lupii ies din pereti, se termina totul. Acest „tot” este elementul necunoscut fetei, ceva ce toata lumea stie, cu exceptia ei. Samanta cosmarului, acel lucru care provoaca anxietatea, asteptarea momentului in care visul explodeaza si devine un cosmar.

Ramanand ignoranti in fata avertizarilor lui Lucy, membrii familiei sunt luati prin surprindere de invazia lupilor care tasnesc din pereti si cuceresc casa. Fiind disruptia ce ne arunca din vis intr-un cosmar, lupii sunt desenati cu totul altfel, mult mai brut, in alb negru si cu o lucire galbuie, haotica in ochi.

Iar aici, se incheie ceea ce va voi dezvalui din cursul povestii. Este atat de abil relatata, incat ar fi pacat sa va stric placerea de a afla ce se intampla in final.

Ultimul lucru despre care vreau sa vorbesc este scrisul. Bineinteles, este integrat in peisaj, nefiindu-i permis sa strice in vreun fel aspectul si deci atmosfera povestii. Insa, putem vorbi de ceva mai mult.

Aceasta este o carte pentru copii, pana la urma. Unii poate nu stiu sa citeasca. Cu toate acestea, autorii nu i-au uitat pe cei care stiu. Tonul scriiturii este acela al unei povestiri orale. Pentru ca opera sa fie intr-adevar completa, senzatia vizuala trebuia sa respecte tonul si pentru cititor. Astfel, scrisul nu are dimensiuni fixe, nu este drept, nu sta intr-un loc. Jocul literelor din pagina vrea sa sugereze flexiunile din vocea unui narator priceput de la gura sobei. Acest ultim detaliu ne arata grija cu care cei doi autori au tratat cartea, atentia lor pentru cei ce o vor experimenta.

The wolves in the Walls este o poveste, o reprezentare, si nu in ultimul rand o carte extrem de elegant si de grijuliu rezolvata, iar efortul  celor care au adus-o pe lume merita rasplatit, si valorificat pana la urma,  prin posesia volumului in sine, daca este posibil. Este opinia mea sincera ca o merita din plin.