de Lucia Spînoiu.

Am sugerat o posibilă continuare a textului ăstuia și iacă a venit sub forma acestei postări construită în jurul apariției unor artiști de underground și alternativă în publicații cu un tiraj care cel puțin rivalizează cele mai bine vândute benzi din mainstream, dacă nu chiar le spulberă complet. O să mă întrebați ce rost are așa ceva în condițiile în care idealurile noastre bedeistice sunt numai nițel la vest sau la atât de vest încât devine est, iar numai nerozi ca mine sunt interesați de banda anglofonă ca industrie și cultură. Din moment ce Librăria Jumătatea Plină mai dușuiește cu auriu din când în când prin Facebook niște ipotetici fani ai supereroilor ar putea să se merite asemenea discuții și observații.

Ideea pentru textul de față mi-a venit când nu m-am putut dezlipi câteva ore de pe pagina dedicată benzilor desenate a lui Vice.com. Ok, Vice nu e cea mai de suprafață publicație, iar subiectele articolelor și reportajelor pot fi controversate, însă dacă am auzit eu de ea nici super-subterană nu are cum să fie(Iar dacă am auzit de ea, ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru hipsteri). Și dacă tot de acolo am pornit merită să fie adusă în discuție.

În paginile revistei Johnny Ryan este o prezență aproape ubicuă, oferind nu numai stripuri, dar și grafici pentru diferite articole. Însă pe lângul el, omul deja e o mică celebritate, mai pot fi văzuți Johnny Negron, Farel Dalryple, Chris Forgues, Michael Deforge și încă mulți alții pentru care trebuie să muncești un pic dacă vrei să îi citești altfel.

Selecția oferită e diversă din nenumărate puncte de vedere, de la subiect, la stil, la concepția mai largă a artistului despre bandă desenată. Le leagă un fior de art-brute, nu numai de naivitate și bruchețe în realizare, dar și uneori lipsa unor convenții clasice benzii desenate, însă asta spune prea puține lucruri precise. Multe pot fi pornografice sau dubios erotice, ceea ce-l face pe Dalrymple să fie și mai ciudat aciuat acolo. Dacă există opțiunea ”single page view” recomandarea mea este să o activați și spor la lecturat niște lucrări dubioase, deseori amuzante, aproape tot timpul decadente și uneori provocatoare.

Chiar presupunând că Vice s-ar hrăni din cea mai subterană și subversivă pătură socială posibilă, faptul că oamenii de mai sus interacționează cu ea le face munca să fie mai acceptată și răspândită decât sunt benzile cu supereroi pentru că măcar își au un rost și un loc într-un sistem mai complex și mai complet decât tradiționalul mainstream care este acum dat afară cu mătura și farașul din cadrul convențiilor altă dată dedicate lui. Fanii supereroilor sunt cele mai nefericite creaturi din lanțul trofic al categoriilor culturale, astfel încât nici alți ”geeks” nu pot coabita cu ei.

Când Cracked.com le adunce în discuție icoanele o face fie pentru a specula asupra diferitelor poteci pe care pot păși personajele în alte media, dar mult mai des pentru că deseori scoase din context, sau chiar în plin context, multe scene găsite în benzile de la DC ori Marvel au cel puțin un strat de absurd și deci umor în mâinile unui jurnalist cât de cât competent. Tor.com, portal dedicat sefeului, fantasyului și benzilor desenate, până la venirea lui Tim Calahan nici că vorbea vreodată despre măști și pelerine; de fapt vorbea cam puțin despre benzi desenate în general, însă publica. Dar numele mari folosite pentru a atrage atenția asupra prezenței celei de-a noua arte pe site n-au fost Jim Lee sau Grant Morrison ci Craig Thompson, Tony Millionaire și Mike Mignola, iar acum oferă lumii recenzii la filme, seriale și cărți SF sub formă de benzi desenate realizate de Faith Erin Hicks și John Bonner. Altfel e secetă de supereroi.

Și nu numai în locuri de oameni siniștri dar funcționali. Chiar acasa la mama supereroilor. Cred că cea mai bine vândută publicație aferentă lui DC Comics, MAD Magazine, își populează paginile cu stripuri și ilustrații din partea unor oameni precum Peter Bagge, Noah Van Sciver sau Evan Dorkin, iar Sergio Aragonés rareori nu este prezent. În rarele cazuri când un Jim Lee sălbatic își face apariția prin paginile revistei este pentru a fi băgat cu botul în maldărul maroniu lăsat pe carpeta culturii populare și apoi trimis înapoi în cotețul său insular.

Acum, a vorbi despre MAD în contextul lui DC și a supereroilor este puțin lipsit de respect față de istoria revistei, cu care sincer aș vrea să fiu mai familiar și căreia cred că ar fi trebuit să-i dedic mai mult spațiu în retrospectiva dedicată lui EC. Mai ales că MAD a pornit ca bandă desenată, schimbând formatul în revistă pentru a putea evita cenzura și de-a lungul timpului a avut o contribuție rareori cântată în evoluția benzii desenate anglofone. De la unele dintre cele mai timpurii și interesante parodieri ale supereroilor la numărul de artiști pe care i-a publicat prezentându-i lumii și ajutându-i să-și plătească facturile. Păcat că sunt înapoiați și prezența lor online e limitată.

Însă poate tocmai faptul că a pornit ca banda desenată o face să le tolerează între filele sale. Dar același lucru nu poate fi spus despre Chicago Newcity, de exemplu, care a facilitate debutul și popularizarea a numeroși artiști de bandă desenată, printre care Chris Ware sau Ivan Brunetti. Ori despre colaborările lui Joe Sacco (și a altor artiști, dar numele său este cel mai rezonant) cu numeroase ziare și reviste.

Însă chiar mai demn de menționat mi se par două anumite eforturi. Unul ar fi al lui The Observer, care timp de cinci ani a organizat un concurs de ”scurte povestiri grafice”, adică benzi desenate în termeni mai banali. Aici puteți găsi o selecție realizată de Bryan Talbot care cuprinde douăzeci și unu dintre participările sale preferate.

Celălalt efort ar fi al lui New York Times Magazine care a serializat timp de patru ani opt romane grafice în cadrul unei rubrici numite The Funny Pages. Anume: Mister Wonderful de Daniel Clowes, colectată și publicată în 2011, Building Stories de Chris Ware, care va vedea lumina tiparului într-o formă augmentată anul acesta, George Sprott de Seth, publicat în 2009, Low Moon de Jason care de asemenea a fost extinsă și tipărită în 2009, Prime Baby de Gene Luen Yang(2010), Watergate Sue de Megan Kelso și The Murder of the Terminal Patient de Rutu Modan(*). Ultimele două nu cred să fi primit și o formă livrească.

Ceea ce vreau eu să zic e că atunci când te publică New York Times nu mai ești alternativ, cel puțin nu în ceea ce privește benzile desenate. Nu mai ești underdogul cinic, intelectual și artistic care nu se poate exprima în voie din cauza băieților răi cu mușchi mari. Nu zic că oamenii pe care i-am adus în discuție aici, nici măcar Clowes sau Sacco, ar ocupa un loc semnificativ în mentalul colectiv, ori că ar fi subiecte aprige de discuție, ori că ar putea urni curentul cultural în vreo formă puternică. Totuși, din punctul meu de vedere, măcar fac parte dintr-un dialog mai larg, din acest acest curent principal sau cel puțin dintr-un afluent al său, oricât de ofilit, și nu sunt doar o băltoacă care indiferent de mărime va deveni nămoloasă și infectă.
Iar raportul antagonic dintre benzile cu supereroi, de fapt cam toate benzile de gen, și cele de tipul celor aduse mai sus în discuție, alternative și subterane, nu cred să fie benefic benzii desenate pe termen lung. Echilibrează situația într-un mod neplăcut. Interviuri și recenzii la operelor acestor artiști apar cu regularitate în ziare și reviste. Nu sunt succese extraordinare, dar nici natura subiectelor, nici lipsa mașinăriilor promoționale nu ajută.

Au dovedit însă că sunt persistente, că ating cititorii. Au dovedit că sunt acceptate de societate, iar autori precum Clowes, Bechdel și soții Talbot au înțeles asta. Faptul că prezența și impactul lor este atât de limitat în comunitățile tradiționale construite în jurul benzilor desenate anglofone nu demonstrează decât că altercațiile cu banda de gen înseamnă o împovărare aproape masochistă.

Pe de altă parte, deși interesul maintreamului s-a mutat pe supereroi, și alte derivate din benzi de gen în film (Avengers), televiziune (The Walking Dead) și jocuri video (seria Batman de la Rocksteady), interesul consumatorului pentru locul de origine al acestor personaje este nul. Afecțiunea mascaților de la convenții pentru spandex* provine de cele mai multe ori din cu totul alte locuri decât pamfletele dubios colorate.

Dacă ar fi să aduc tot dezastrul ăsta la o concluzie, aceasta ar fi că într-o oarecare măsură publicul larg a ajuns să accepte banda desenată ca formă de artă, expresie, chiar jurnalism, iar scoaterea permanentă în evidență a faptului că troglodiții de supereroi sunt inferiori ar putea semnala niște complexe neplăcute mai ales pentru public și o nesiguranță în forțele proprii. Iar ceea ce ar trebuie să ne intereseze este modul cum poate banda desenată să interacționeze cu alte medii, cu alte arte.

PS: Sunt probabil numeroase ziare și reviste pe care le-am ignorat, sau artiști din revistele menționate pe care nu i-am menționat. Cum ar fi rubrica asta. Catalogarea riguroasă a prezenței benzii desenate în sectorul acesta nu a fost chiar obicectivul meu.