Suicide Squad

de John Ostrander, Kim Yale și Luke McDonnel

 

Suicide Squad e o bandă despre răufăcători forțați să lucreze pentru guvern pentru a-și ispăși mai repede pedeapsa. A început să fie publicată din 1987 și încă încerc să îmi imaginez cum se poate așa ceva. Nu este nimic la nivelul lui Dark Knight Returns sau Watchmen, nu apare geniul din acele benzi, însă face ceva ce foarte puține benzi, cu atât mai mult din acea perioadă, am văzut să facă. Învață lecțiile care trebuiau învățate din ele, în special din DKR. Nu știu cât e meritul lui John Ostrander, cât al lui Luke McDonnell, dar apar rândurile de patru panouri, panourile lungi și subțiri sau alte elemente de structură prin care se poate produce o narațiune densă și cu un pas controlat, fără a asalta abuziv cititorul cu informație. Stilul vizual e un pic crud, un pic murdar, ceva care nu-i neapărat mai realist decât ce ai vedea în alte benzi, dar anunță situații mai complexe, cu linii morale mai frânte și mai firave. Nu cu mult, pentru că se putea trezi cineva din CCA că e prea subversiv, dar efectul e sesizabil. Personajele nu ies decât rareori din costum, dar stilul și culorile un pic mai mate fac minuni. Luptele sunt viscerale și sunt…interesante. Nu se reduc la azvârlit pumni sau raze rozalii ci implică manevre reale, iar armele de foc chiar sunt folosite, gloanțele își nimeresc ținta, nu întodeauna fatal sau astfel încât să incapaciteze imediat, făcând tot conflictul să capete tensiune, în ciuda scalei sale pedestre.

Poveștile iau întorsături de situație logice, dar neașteptate și chiar originale ceea ce se realizează nu prin reprimarea informației ci prin manipularea tensiunii și a pasului cu care se desfășoară acțiunea. Dialogul e credibil și cu toate că se găsește în cantități considerabile e plăcut, fiecare personaj are o voce, un mod distinct de a vorbi prin care i se reflectă personalitatea, iar conversațiile par a fi în general schimburi naturale de replici. Iar atunci când e nevoie de expoziție forțată, uneori impusă, Ostrander recunoaște artificialitatea procedeului. Poate cam des. Situațiile sociale sensibile și problemele politice sunt tratate cu respect și chiar comentate competent, nu numai folosite pe post de decor pentru a oferi importanță unor povești care nu o merită.

 Ceea ce vreau să spun e că Suicide Squad e mai mult sau mai puțin doar o bandă de acțiune. Practic Dirty Dozen cu supereroi și infractori. Dar una realizată exemplar, astfel încât, după părerea mea, pune la zid multe astfel de benzi contemporane. Iar de aceea a avut o influență mai puternică cu privire la evoluția universului DC decât alte benzi din aceeași perioadă, poate mai populare. Și chiar dacă subiectul poate descuraja firile mai puțin impresionate de bravură și violență, trebuie să menționez,  măcar pentru cei care considera genul ca fiind superficial, că din punctul meu de vedere tocmai acțiunea e printre lucrurile pe care o bandă desenată le face cel mai greu, ceea ce o face cu atât mai satisfăcătoare când este realizată bine.