Unul dintre lucrurile de care banda desenată anglofonă s-a grăbit să se debaraseze de fiecare dată când voia să demonstreze că nu este adresată copiilor* a fost balonul destinat gândurilor personajelor. Rolul avut până atunci a fost delegat fie căsuțelor cu text, fie chiar dialogului, fie abandonat. S-au realizat destule capodopere fără aceast instrument, de fapt aproape niciuna nu îi duce lipsa. E totuși trist că aproape a dispărut un element atât de distinctiv din lexiconul grafic al benzii desenate din această zonă.


El aduce o perspectivă nouă, plasează textul în momentul reprezentat de panou, spre deosebire de atemporalitatea casetei cu text, dar îl păstrează totuși interior personajului, spre deosebire de balonul de conversație. Mult mai importantă însă, este instanța narativă respectivă fiecărui mijloc. Prin caseta de text, naratorul comută pe moment în personaj, subiectivizând punctul de vedere, lucru care nu se întâmplă în cazul balonului.

Ceea ce înseamnă, că prin caseta de text se pot creiona psihologii mult mai complexe, se poate obține o narațiune mult mai poetică, textul poate să cadă în cadențe mai diverse, astfel juxtapunerile cu imaginea crescând în potență, chiar aspectul casetei căpătând diferite semnificații, iar în final, poate cele mai evidente motive pentru care a devenit norma, ocupă mai puțin spațiu și poate fi așezat mai ușor astfel încât să mențină echilibrul imaginilor și al paginii. De asemenea narațiunea din partea unui personaj nu mai necesită prezența sa în imagine.

Dar, asta nu schimbă cu nimic faptul că nu face exact ceea ce face competitorul său și sunt povești care nu ar putea lua naștere dacă nu ar exista alternativa balonului, această fiind, după cum vă dați seama, una dintre ele.

…so shall ye reap! este prezentarea ultimelor gânduri ale unui condamnat pe scaunul electric, în paralel cu o discuție între părinții săi. Pagina este împărțită pe verticală în două jumătați corespunzătoare unei perspective și unei metode de expoziție; partea din stângă oferă conversația prin care părinții încearcă să afle unde au greșit în creșterea fiului lor, convigându-se reciproc că nu au nicio vină, iar fiul poartă o introspecție similară în partea opusă, punând evenimentele într-o altă lumină.
Se pune perena problemă de ”nature/nurture”, iar chiar dacă Feldstein și Gaines dau mult mai multă greutate părții de creștere, atacând astfel clasicul stil de viață nord-american, ca în marea majoritate a publicațiilor de care se ocupau, nu se poate ignora prezentarea obiectivă a evenimentelor datorată mijloacelor prin care acestea sunt descoperite. Dacă unicul narator ar fi fost fiul, lucrurile ar fi fost dezechilibrate nu de conținutul mărturiilor, ci de mijloacele prin care acestea se realizează; în schimb avem două tabere cu voci egale, care își susțin poziția și acțiunile în fața cititorului.

Nu știu dacă există vreun succesor direct al acestei povești, însă anticipează multe tehnici la ordinea zilei acum. Oricum, utilizarea paginii ca unitate și utilizarea atât de conștientă a mijloacelor de expunere o fac să fie una dintre cele mai sofisticate benzi desenate din acea perioadă și încă pentru multă vreme. *