Am păstrat ce e mai bun pentru sfârșit. Bernard Krigstein este un artist care nu a petrecut foarte mult timp cu benzile desenate, vreo zece ani în care a desenat dispersat pentru diferite companii precum Gemstone, DC, Atlas și micuța companie în care aceasta s-a transformat. Totuși cele mai multe au fost găzduite de EC, unde a produs benzi de dragoste, horror, polițiste, SF, cu pirați, de război. S-a luptat încontinuu cu editorii care îi alterau arta, care îl procopseau cu prea mult text, care îi tăiau din numărul de pagini. Asta probabil că explică motivul pentru care a plecat spre ilustrații profesionale, apoi artă înaltă și în final să predea viitoarelor generați de artiști ai benzii desenate. Nu cred că bandă desenată. Nici nu știu dacă s-a întâlnit cu ei. Dar au ieșit mulți de acolo.

Stilul său era atipic, chiar și pus lângă Harvey Kurtzman. Este mai apropiat de gravurile unui Masereel decât de confrații săi. Negru puternic, figuri și fețe cu o geometrie vizibilă, intenționată, o mare concentrare de forme unghiulare, ordonate pe rânduri simetrice, perspective îndrăznețe și tușe care prind mai degrabă stări decât umbre. Nu este împlinirea vreunei fantezii a puterii, vreo idealizare în ilustrațiile sale, ci pură nevroză, durere, neîncredere, tensiune. Nu este cel mai plăcut grafism, nu este nici cel mai imediat impresionant; însă dacă de multe ori imaginile unui Evans sau Crandall ajung să se confunde între ele, ba chiar toate poveștile și reprezentările lor ajung să se contopească după ce s-au citit destule, cele ale lui Krigstein păstrează o vivacitate care nu pălește în timp, iar când cantitatea de text permite se joacă cu pagina într-un mod în care nimeni în afară de Toth nu mai avea să o facă în benzi desenate pentru cel puțin douăzeci de ani. Punerea sa în scenă ajută povestea mult mult decât desenarea tuturor zalelor unei armuri sau a ridurilor de pe o față sau trasarea cu migală a firelor dintr-o velă. Nu recurge la blocaje banale, din același unghi, selectează detalii pertinente, crează planuri în imagini, iar profunzimea oferită graficii de multe ori adâncește povestea.

Iar în Master Race chiar a putut să se pună pe treabă. Este nu numai una dintre primele benzi desenate anglofone despre atrocitățile holocaustului, ba chiar una dintre primele bucăți de literatură de larg consum care să adreseze evenimentul. Numai pentru asta merită menționată. Dar încă mai sunt motive.

Apare din nou un joc cu instanțele narative. Naratorul omniscient operează la persoana a doua adresându-se lui Carl Reissman în timp ce acesta intră în metrou, descriindu-i ororile regimului nazist, relevând într-un final că protagonistul, cu care am ajuns să empatizăm din cauza persoanei folosite în discurs și printr-un pic de utilizare manipulativă a imaginilor alăturate textului, a participat cu bucurie la ele. În același timp ni se oferă și gândurile, trăirile lui, prin forma baloanelor aferente și a onomatopeelor. Se spune aceeași poveste, din două perspective diferite, antagonice, în același spațiu. Lucru isteț, dar care se mai întâlnește.

De asemenea, lăsat să extindă povestea, a putut să dea naștere uneia dintre cele mai puternice și influente secvențe din banda anglofonă. Unsprezece panouri pe două rânduri, fără niciun cuvânt, doar teroare și un pic de dreptate în timp ce fostul ofițer german este călcat de roțile unui tren. Modul cum Krigstein manevrează timpul sfidează unele comparații cu filmul. Într-un mediu cinematic, această dilatare ar fi anormală. Un asemenea ”slow-motion” ar rupe complet ritmul și senzația de naturalețe, iar ca atare dispare orice imersiune în ficțiune pentru că artificialul iese la suprafață.

Aici ea nu face decât să sporească imersiunea, iar odată cu ea și dramatismul. Dacă în pagina precedentă elementele în conflict erau Reissman și urmăritorul său, mereu prezentate simultan, echilibrat, acum cele două sunt Reissman și trenul, despărțite în primele imagini, cele patru panouri ale căderii și apoi prezentarea alternativă nu face decât să anunțe inevitabilul confirmat de finalul secvenței ce nu s-ar desfășura în mai mult de câteva clipe, dar care a fost prins într-o crudă eternitate. (și ultimul panou stroboscopic este foarte mișto)

Krigstein cu al său Master Race a influențat o gamă largă de creatori de bandă desenată de la Eddie Campbell, la Tim Sale la Bill Sienkiewicz sau Frank Miller. Și probabil a anticipat Maus. Oricum a îmbogățit lexiconul benzii desenate într-o manieră care nici acum nu pare desuetă.