Kill!

De vreo două generații aproape niciun artist sau scenarist de benzi desenate nord-americane nu a fost pe front* și se poate ca acest lucru să aibă legătură cu lipsa de benzi despre război, cu atât mai puțin unele care să nu implice supranaturalul, miraculosul sau ridicolul în vreun fel. În perioada de aur, asemenea filmelor, ele erau propagandistice, insensibile, șoviniste. Când oamenii prinși în conflictele armate moderne, care au înfruntat realitățile celui de-al Doilea Război, s-au găsit în postura de a scrie și desena în acest gen, n-au mai putut continua pe o astfel de linie. Unii, precum Jack Kirby, au ales să ascundă experiența în metafore complexe. Alții, precum Eisner, au divagat complet, mișcându-se spre ceea ce e viu și bun, încercând să nege mizeria condiției umane, măcar prin artă transformând orice situație și context nefast într-unul favorabil. Unii, însă, au adus câmpul de bătălie cu ei.


Nu este nimic glorios în benzile de război de la EC. Iar asta nu din cauza unui cinism nămolos sau a unei violențe exagerate. Există eroi și sacrificii și uneori victorii, însă golite de patos, mecanice, minuscule. Nu sunt povești care să-ți umple venele de adrenalină, care să facă să te abonezi la reviste de armamente și muniție. Pentru Harvey Kurtzman și artiștii săi războiul nu este un eveniment, nu este legat de o perioadă și de un loc; este un cancer adânc strâns în firea umană căruia, odată intrat în metastază, nu i se poate supraviețui.

Cele mai multe benzi prezintă un mic conflict, redat în detaliu de către artiști realiști precum Wally Wood, John Severin sau chiar Frank Frazzetta, în care soldații sunt impulsionați de instinctul de supraviețuire, de prietenie, de dorul de casă și nu de sentimentul unei cauze înalte, căci în jurul lor este doar suferință, mizerie, indiferent de eră și armament. Moartea este o constantă și se simte în metalul rece, în uniformele sfâșiate, în cadavrele de pe care explozii au smuls carnea. Victoria, dacă se atinge, este amară, fură personajelor mai mult decât oferă și sună a gol.


Kill! este în schimb desenată și scrisă numai de Kurtzman, iar controlul avut asupra graficii o ridică deasupra majorității. În ea se prezintă soarta pe care autorul o dorește celor ce se delectează cu război, care așteaptă momentul când vor curma o viață. Din nou este vorba despre o perspectivă dublă, nu atât de clar segregată ca în povestea precedentă, urmărind un soldat american și unul coerean, fiecare preferând compania armei sale favorite decât pe cea a camarazilor săi. Printr-un artefact coloristic (probabil neintenționat) Abner ajunge să se confunde cromatic cu al său cuțit continuu purtat peste piatra de ascuțit. Este posibil ca povestea să nu fie cea mai bună dintre cele realizate integral de Kurtzman, fiind destul de simplă, de evidentă. Însă modul meticulos, chiar ermetic cum își asmute personajele unul asupra celuilalt se simte chiar răzbunător și intens. De asemenea simetriile și ironiile pe diferite nivele, atât narativ, cât și tematic, realizate într-o poveste de numai șase pagini o fac să fie cu atât mai impresionantă.


Two-Fisted Tales pune în general mai mult preț pe secvență decât restul benzilor de la EC. Preferă să mai și arate, nu numai să spună, însă Kill! pare ceva din anii 80 (care este după mine perioada apogeul benzii desenate nord-americane), destul de decomprimată în acțiunile prezentate, însă profitând de timpul astfel deblocat pentru a oferi semnificație fiecărui moment. Cadrele se desfășoară pe diferite plane, astfel încât nicio mișcare să nu fie superfluă, fiecare panou este bogat în informație fără a sacrifica tonul sau atmosfera. Ceea ce e valabil și pentru restul poveștilor ilustrate de scenaristul liniei, însă aici narațiunea se desprinde de tiparele poveștilor de război, este lipsită de evenimente, iar așteptarea inevitabilului nu face decât să amplifice neliniștea.


Neliniște pe care nu te-ai aștepta să o simți de la  Harvey Kurtzman. Căci el este cunoscut în principiu pentru cele realizate la Mad, pentru umorul său acid, însă în benzile de război, stilul său mai simplu, extrem de expresiv reușește cumva să nu contrasteze cu cel al unor maeștri ai ilustrației bogate. Unde alții preferă linii fin trasate, umbre și texturi meticulos reprezentate, Kurtzman are tușe furioase de pensulă. Lasă culoarea să-i ajute desenul, sporind tensiunea, dar și scoțând în evidență alegeri istețe de care nu știu sigur cine s-a făcut responsabil.


The Other Side, premiată în 2007 cu Eisner, de Jason Aaron și Cameron Stewart nu este nimic altceva decât o extindere a acestei mici povești, cu mesajul mai puțin evident, și mai puțin personală. Nu este singura care-i urmează modelul, dar cea mai reușită. Întreg stilul narativ al benzilor din anii 80, introdus de Simonson, Chaykin, Moore și Miller în această poveste se poate regăsi și într-o ceva mai mică măsură în restul benzilor editate și scrise de Harvey Kurtzman.