Apare asta cu ceva întârziere. Deh, mai mimez și eu ceva viața înafara Internețului.

Astăzi vorbim despre o nouă apariție pe teritoriul benzilor digitale care ar trebui să stea în atenția publicului infinit mai mult decât infantilismele penibile de la vreun ComicCon, cu ce abureală de anunț își mai amețește Marvel fanii ori cu ce nouă nuanță căcănie își decorează DC pereții în speranța ca de data asta să nu se mai decojească la fel de repede. Vorbesc despre MonkeyBrain Comics, noua ramură a editurii independente de SF/F înființată de Chris Robertson și Allison Baker.

Domnul respectiv a început să lucreze pentru DC în 2008, colaborând cu vechiul său prieten Bill Willingham la un spin-off pentru Fables, iar într-un final dezvoltând propria serie împreună cu Mike Allred și chiar ajungând să-l scrie pe Superman. Asta până când mai devreme anul acesta și-a dat demisia ca protest la modul cum DC își tratează proprietățile intelectuale și îi trădează pe creatorii acestora; mă rog, foștii lui angajatori ar vrea să credeți că au concediat un autor ce continua să crească în popularitate pentru că pitong.

Aparent Chris nu a stat cu mâinile în sân, a strâns câțiva prieteni care-și iroseau talentul pe benzi desenate după seriale de rahat din secolul trecut și a pus bazele unei edituri cu una dintre cele mai interesante linii de debut din câte am văzut în ultimii ani.

Spre deosebire de majoritatea independenților de care ați auzit, MonkeyBrain nu publică benzi dintr-o anumită franciză nici nu dezvoltă povești cu scopul expres de a trece pragul multimedia către filme, seriale sau jocuri, ci vor doar să facă benzi despre care autorii să spună mândri că sunt ale lor fiind de calitate și accesibile din punct de vedere atât financiar, al distribuției cât și al conținutului. Chestie absurdă, nu?

Niciuna din cele cinci benzi nu aderă strict la un gen, stil artistic sau măcar nuanță, niciuna fiind adresată doar adulților, iar vârstele sunt recomandate cu mult mai multă responsabilitate decât se practică prin alte locuri. Iar asta mă fericește. În primul rând că pot să-i dau Luciei oricare dintre ele și să nu trebuiască să menționez permanent că se găsește totuși ceva calitate în ciuda xenomorfilor ce încearcă să pozeze în femei având cunoștință numai de cele care apar prin visele troglodiților de pe /b/. Apoi este ceva atractiv în felul cum se abordează astfel genul și chiar povestirea în sine. Neavând scuza vreunei pretenții la artisticitate sau complicitatea unui consumator matur cu atitudine voyeoristică, narațiunea trebuie prezentată clar, personajele tușate eficient, temele schițate coerent pentru a convinge cititorul de calitatea poveștii. Și în mare parte s-au descurcat.

Cele cinci titluri pe care le-au lansat la apă sunt după cum urmează:

Aesop’s Ark
scenariu de J. Torres
artă de Jennifer L. Meyler


Este o bandă desenată ce se apropie mult de o carte pentru copii atât în prezentare cât și ton, ce explorează viața animalelor de pe Arcă încercând să supraviețuiască și să conviețuiască. Leul melancolic împarte fabule pentru a rezolva diferite conflicte. Primul episod a fost destul de naiv, totuși nu fără farmecul său, însă este ceva în ideea unui leu care spune pilde și întregul context biblic de nu m-ar mira să o pornească pe anumite cărări mai întunecoase. Dacă se întâmplă sper să o facă subtil. Chiar dacă nu e făcută pentru mine, cred că ar putea fi apreciată de demograficul căreia se adresează. Pentru mine se fac produc destule. Pentru ei aproape deloc.

Cu o excepție toate paginile sunt realizate numai din creion, ceea ce oferă benzii oarece delicatețe și finețe în detalii însă îi lipsește grafismul de contraste, iar mie cel puțin îmi sugerează ceva nefinisat prin lipsa tușului. Dar asta cred că e mai mult vina așteptărilor mele, decât a lucrării în sine.

Amelia Cole
scrisă de Adam P. Knave și D.J. Kirkbride
artă de Nick Brokenshire
litere de Rachel Deering

Descrierea oficială o face să pară mai banală decât este de fapt, cu toate că într-adevăr, singurele clișee mai mari decât un urban fantasy despre două lumi, una tehnologică și una magică sunt portalurile dintre lumi camuflate în uși, adolescente care înfruntă demoni și destinele secrete, așa că nu-i pot învinui. Chiar dacă până la finalul numărului pare să se debaraseze de toate, transformând povestea în altceva.

Reușește să mute repede atenția de pe concepte și intrigă, iar chiar și atunci când ele bat la propriu la ușă interesul stă asupra caracterizării protagonistei. Amelia este un tip de adolescentă mai rar întâlnită în cultura populară fiind proactivă, dorind să fie responsabilă, chiar dacă nu îi iese tot timpul. Nu numai că nu seamănă cu adolescentul guraliv, plângăreț, incompetent și incapabil de a juca într-un mod plăcut rolul eroului, adolescent ce permează cultura populară, dar chiar strânge și un pic de credibilitatea, nu doar ca personaj, cât ca cel principal.

Arta este eficientă, chiar dacă nu deosebit de impresionantă. E colorată și plăcută, iar Amelia nu este sexualizată. Chiar dacă este cea mai scumpă din cele cinci, dublarea prețului vine și cu dublarea numărului de pagini, ajungându-se astfel ca la doi dolari să primești cu cinci pagini mai mult decât de dintr-o bandă mai scumpă de la companii mai mari și cu vreo două excepții mult mai multă narațiune.

Bandette
scenariu de Paul Tobin
artă de Colleen Coover

E delicios de tothiană.

Pentru Bandette aproape că-mi vine să regret că nu sunt ceva mai mic și fată, fiind genul de poveste care mi-ar plăcea cu același entuziasm cu care mă atrag poveștile cu barbari și spațiu cosmic, dar mai ales barbari în spațiul cosmic. Pe de altă parte sunt mult mai mult din acelea decât precum Bandette, deci poate că nu regret. Din cele cinci, a pornit cel mai ambițios, cu trei fire narative întrepătrunse, două dintre ele având-o în centru pe (anti?)eroina eponimă, Bandette, un soi de Robin Hood feminin în mediul citadin care nu e persecutat de autorități. Oferă senzația de ”uncanny valley” pe care numai benzile belgiene clasice reușesc să o stârnească, dar chiar dacă distrag atenția cele câteva detalii care nu sunt deloc la locul lor, este drăguță și are o inocență ștrengărească, sau ștrengărie inocentă, ce te cam face să o îndrăgești. Și arta este extraordinară.

Edison Rex
scenariu: Chris Roberson
artă: Dennis Culver
culoare: Stephen Downer
Litere: John J. Hill

Singurul titlu cu protagonist masculin și singurul cu supereroi din toate cele anunțate spre fericirea majorității oamenilor sănătoși la cap. Și nu numai, dovadă că cel puțin un om nu chiar sănătos, anume subsemnatul, se bucură de diversitatea în genuri. O să apară chiar și-un soi de noir mai încolo. Dar tot este preferatul meu din cele cinci.

Ba chiar aș spune că e cea mai bună chestie din câte am citit de la domnul Roberson, iar omul a scris de-a lungul vremii destul chestii care m-au încântat. La fel ca în cazul lui Amelie Cole acest prim număr se ocupă cu prezentarea personajelor în cadrul unei povești cât de cât închise din care pornește de fapt seria.

În cazul de față fiind vorba despre ce face un super-răufăcător atunci când și-a înfrânt rivalul. Dacă sună a Mastermind, direcția pe care o imprimă protagonistului esta alta, mai puternică și ceva mai tragică. Iar poate pentru că sunt mult mai familiar cu supereroii, decât sunt cu ”urban fantasy” și ”young adult” în general o apreciez mai mult. Poate pentru că sunt misogin și nu-mi place să citesc despre femei. Sau poate e pur și simplu o bandă foarte densă în informație prezentată amuzant și inventiv, care întoarce peste cap clișee ale genului. Poate pentru că n-am mai citit de mult timp o bandă cu supereroi care să nu implice traume și coruperea a tot ce bun și frumos și neprihănic, ba din contra, să-și plaseze personajele într-o călătorie transformativă către ceva ce merită admirat.

October Girl
de Matthew Dow Smith

Din cinci benzi una este cu un moșneag crispat și cam musculos, una este cu animale și trei cu dudui. Din ce au mai anunțat balanța sexelor se va mai echilibra, dar tot înclinând puțin în fața celui frumos ceea ce este mult mai bine decât se întâmplă în banda desenată anglofonă în toate zonele sale, de la cele atât de subterane că sunt vecini cu trilobiții, la cele care se lovesc de sateliți experimentali prin exosferă. Iar tipologiile personajelor respective sunt diverse și revigorante. De la exuberanta Bandette, la Amelia Cole cea plină de încredere la o Autumn Ackerman în plină criză existențială.

Elementul de gen nu apare decât în ultima pagina, restul fiind rezervate prezentării vieții protagonistei prin reprezentarea vizuală a unei vieți tipice în paralel cu narațiunea sa în care ne descrie de ce s-a angajat la 18 ani la o cafenea (mă rog, cât de cafenea e Starbucks) și cum vede imposibilitatea financiară de a pleca spre studii superioare. Situație care mulțumită învățământului nostru cât de cât ieftin nu-i chiar comună, dar este apropiată. Se anunță a fi genul de serial în care fantasticul apare numai pentru a contrasta și implicit scoate în evidență o anumită realitate.

Este o bandă mai lentă, este singura din linie care e un adevărat început, cu o ardere mai lentă, lucru care s-ar putea dovedi riscant. Este monotonă de asemenea și tonal, probabil intenționat, stilul grafic care plătește mult tribut lui Mignola este așezat în panouri late cât pagina, unele peste alele, cu imagini similare care se succed în spații diferite, tocmai pentru a scoate în evidență această trecere a timpului lipsită de evenimente. Și acest lucru s-ar putea dovedi riscant. Sunt curios ce ar putea face, nu a anunțat incompetență, din contra, dar nici nu m-a spulberat. Din nefericire nu știu dacă este piața destul de răbdătoare cu asemenea titluri.

Eu sper să aruncați un ochi peste ce au făcut băieții și doamnele de aici. Nicio bandă nu este o capodoperă, dar au calități care lipsesc amarnic din geografia benzii nord-americane. Iar competență, respect pentru cititor și divertisment de calitate, nu chiar gol din punct de vedere social este unul dintre lucrurile necesare când 90% sunt din benzi rahaturi infecte, 5% opere puternice dar idiosincratice și obositoare, atât de citit cât și de găsit, restul fiind rezultatele accesibile dar plictisitoare fie ale foștilor autori de opere puternice fie ale autorilor de doi bani care au învățat să-și facă meseria.