Ziceam acum câteva luni (Wow, pe bune? Atât de mult timp a trecut?) despre benzi digitale/webcomics. De atunci lucrurile au început să evolueze interesant și chiar au început să apară exemple care să-și merite locul pe servere. Totuși, fiindcă lucrurile sunt mai clare la momentul de față, mă simt mai sigur să duc până la capăt descrierea diferențelor dintre cele două noi manifestări ale benzii desenate.

Desigur, o definiție de dicționar ar spune că benzile digitale înseamnă orice-i bandă desenată stocată într-un mediu digital (*). Dar asta ar transforma termenul într-unul umbrelă, poate mai corect lexical, dar destul de inutil căci ar descrie orice de la webcomics, la benzile oferite prin servicii în vâna lui ComiXology, chiar la orice bandă scanată, pusă într-un pdf sau cbz, ori de ce nu, pur și simplu urcată pe un site sau banal blogspot. Însă o diferențiere chiar utilă ar lua în calcul în primul rând modelul de monetizare, iar apoi locul unde se face lectura. Așa cum și se face.

În cazul webcomicului, produsul nu este banda desenată, ci chiar cititorul, oferit companiilor de publicitate. În multe cazuri acest venit este suplimentat, sau chiar înlocuit, de donații, vânzarea diferitelor obiecte auxiliare, chiar a colecțiilor (*), dar ele nu vin fără doza lor de risc și nu prea pot fi inițiate fără o grămăjoară de fani acolo, dispuși să-și sacrifice venitul pentru toanele unui artist zuliu care vreau în sfârșit să evadeze din subsolul părinților. Chestia asta devine un pic ciudată când ajungem astfel să considerăm benzi tipărite, dar serializate online, gratuit, drept webcomics. Dar până la urmă efectul este similar, numai că-i un pic pe dos ordinea în care se execută niște acțiuni.

Prin contrast, în cazul unei benzi digitale, produsul este chiar banda desenată. Iar toată afacerea seamănă foarte mult cu ce se întâmplă în cazul clasic, al benzii tipărite; există desigur diferențe de preț, de format, număr de pagini, perioada publicației și din când în când se experimentează cu lucruri mai greu de făcut pe hârtie, diferențe care evident, în timp vor schimba natura poveștilor, dar momentan nu se vede foarte bine către ce. Ruta asta nu a fost luată numai de editurile mai măricele, dar ele pot crea ceva mai multă expunere și stârni destulă încredere în cumpărător, încât să se avânte spre asemenea achiziții, ceea ce niște neica nimenea, cu mai mult sau mai puțin talent, deseori mai puțin, nu prea reușesc.

Iar acum, după patru paragrafe în care sper că am reușit să nu plictisesc, pot să vorbesc despre acele misterioase benzi digitale care se merită citite. Nu vă faceți totuși cine știe ce speranțe, n-am văzut până acum nimic cu adevărat glorios, nimic care să vă ridice părul de pe spate cu fiori de plăcere secvențială, dar totuși nițică satisfacție reușesc acolo să ofere.

Una dintre aceste benzi ar fi Insufferable al lui Mark Waid și Peter Krause, bandă despre un analog de Batman și unul de Robin (*), care nu se înțeleg foarte bine; de fapt chiar s-au certat, având divergențe de opinie asupra modului cum trebuie loviți răufăcătorii peste bot(*). Asemănările cu mai celebrii supereroi nu sunt chiar superficiale, dar nici nu se folosește de ele ca un soi de cârjă, Waid trasând trăsături grosiere, dar sigure, specifice fiecărui personaj, făcându-le istoria, elementele de fundal, personalitatea și relația să fie ceva unic și propriu.

Tonul seriei este destul de pământean, chiar pedestru fără a ridiculiza, banda este umplută până acum mai degrabă cu momente mici, care au la bază caracterizare, decât de bombast și acțiune, iar nici acesteia, atunci când are loc, nu-i lipsește un pic de naturalețe. Krause se pricepe de minune să mențină un echilibru între expresivitate, o anumită greutate sau substanța a imaginilor și a evoca o bandă cu supereroi, ceea ce este până la urmă.

Diferitele trucuri, despre care Waid spune că vrea să găsească motive intrinseci poveștii pentru a le folosi, nu distrag până acum, ba au creat câteva secvențe drăguțe, chiar dacă nu impresionante. Mai mult, îmi place că nu pierde din vedere ecranul ca pagină și nu transformă totul într-o serie de slideshowuri ca în cazul lui Avengers vs X-Men #1: Infinite. Per total este o bandă care merită puțină atenție, destul de distractivă și asupra căreia cred că o să mai revin în timp ce se dezvoltă.

Dacă tot veni vorba, după cât de mult s-a trâmbița pe seama lui Infinite Comics de la Marvel, atât de puțin s-a văzut din respectiva inițiativă. În schimb cei de la DC au tăcut mâlc în timp ce au construit pe ComiXology o micuță librărie de benzi digitale surprinzător de solidă și chiar diversă.  Cele mai multe sunt construite în jurul prezenței supereroilor prin alte media, cum ar fi sezonul unsprezece din Smallville, diferitele benzi din jurul animației Batman Beyond, Arkham Unhinged care cred că are legătură cu jocurile de la Rocksteady sau chiar Ame-Comi construită în jurul unei serii de ”action-figures” care ”animeizează” personaje feminine din universul DC. Chestia foarte bizară pentru mine (*) este că deși toate sună incredibil de tâmpit, rezultate sunt deseori fericite(*).

Despre Arkham Unhinged nu știu nimic, mi-au displăcut copertele și conceptul, dar poate o să fac cândva o tentativă. Smallville și diferitele benzi din universul lui Batman Beyond sunt povești destul de ok, JLAul e chiar foarte ok, care cred că vor ferici câte un nostalgic pentru diferite seriale și poate nu numai. Personal n-am văzut decât primul sezon din Smallville când eram o puță; banda în schimb deși face referințe la situații din serial, reușește să introducă personajele eficient, să ofere imagini destul de potente, iar povestea a început să pedaleze bine în ultimele episoade.

Mă întreb dacă-i ceva freudian în faptul că-mi place la nebunie săbioiul ăla.

Marea supriziă a fost totuși Ame-Comi: Wonder Woman. Surpriză nu neapărat deoarece este o bandă care poate fi citită, sau că distrează într-o oarecare măsură și-și spune destul de eficient povestea; nici chiar pentru că reușește să adreseze faptul că protagonistul e o tipă și asta implică anumite organe externe care au diferite funcții și că ea poate avea anumite opinii și impresii despre respectivele organe, mai ales despre cum sunt ele privite de către societate și bărbați în particular, dar asta fără a face cine știe ce scandal și-n același timp fără a o limita la o simplă purtătoare de țâțe, cum din nefericire se mai întâmplă (*). Nu, marea surpriză este că-i o bandă pentru fete, demografic care nu a fost valorificat de mainstreamul anglofonă din hăt…anii 50-60(*).

Copertă de Ethan Van Sciver.

Dar, cea mai bună bandă de felul acesta pe care mi-a fost dat să o văd este Legends of The Dark Knight #1 de Jeff Lemire(*), Jose Villarrubia(*) și Damon Lidelof(*). În principiu este o poveste simpluță despre cum Batman la începutul carierei, foarte îndrăzneț și îngâmfat, face o greșeală. Povestea este scurtă, destul de isteață și sper că irită acei fanboy pentru care Batman este cel mai vârtos în mădulare, în consecință al dracului de plictisitor fiindcă așa fu cândva prin Year One și filmele lui Nolan.

O problemă cam cu toate benzile de la DC este că-s formate din pagini normale tăiate în două, pe orizontală, pentru a se apropia de formatul unei tablete, dar și pentru a putea fi la un moment dat tipărite. În unele părți asta se vede mai mult decât în altele. Legends of The Dark Knight (*), în schimb, e conceput cu formatul ăsta din start, o eventuală tipărire pare ignorată, iar Lemire face minuni cu el, găsind cu foarte multă ușurință decupaje care se potrivesc de minune formei ecranului.

Jeff Lemire în sine este o minune. E o ciudățenie de artist din alternativă care s-a găsit cumva scriind și uneori desenând pentru DC. Și-i merge. Pasul poveștii este impecabil, Gothamul este umed, melancolic și palpabil, are pagini inventive, perspective interesante, iar mai ales ajutat de culorile lui Villarrubia produce imagini destul de puternice, genul de imagini care se încăpățânează să nu prea apară des în tiltlurile ”advărate” cu Batman.

Chiar dacă m-am cam lungit cu vorba eu sper să mi se tot ofere motiv să o fac și sper să aruncați cumva un ochi peste benzile astea.