Iar îmi bag nasul unde n-are ce căuta:

Pentru a promova spațiul virtual Recitim Urzica, dedicat caricaturilor de bun-gust, domnul Dodo Niță folosește mai bine de 200 de cuvinte, din cele 300 ale articolului, pentru un atac destul de urât, lipsit de argumente și dovezi, dar plin de injurii la adresa grupărilor Librăria Jumătate Plină/Hardcomics. Așa ceva poate că era de așteptat din partea mea…

Ceea ce urmează este un răspuns la unele dintre afirmațiile din cadrul articolului, dar în special la cele din comentariul său. Pe blogul dânsului sunt forțat să comunic de pe un cont de foarte mult timp nefolosit (și nefolositor), ceea ce e la un pas distanță de un comentariu anonim, motiv pentru care m-aș simți destul de prost să-i ofer un răspuns mai elaborat acolo.

În corpul articolului spuneți următoarele:

  • au apărut pe mica scenă a benzii desenate româneşti de după anul 2000 tot felul de venetici şi neaveniţi care, beneficind de relaţii oculte sau imorale

Sincer nu înțeleg. Aș zice că forțați intenționat nota pentru a anunța o (auto)parodie, dacă nu ați mai fi făcut reproșuri respectivelor persoane. Să înțelegem că Librarii sunt sataniși? Masoni? Fac parte din Illuminati?

  • A se vedea în acest sens cartea de tristă amintire “The Book of George” al cărui personaj central, un neica-nimeni ca şi “editorii” săi, care, atunci când nu se droghează, dialoghează cu propriul său posterior iar acesta îi răspunde ” Ete pârţ!”

Chiar dacă a fost intenția originală ca antologia să conțină aventurile/viața unui personaj (aproape un hipertip uman până la urmă, iar prin diversitatea stilistică să se creeze un mozaic ce învăluie o mult mai largă experiență de viață), ea nu a fost pe deplin realizată, deci nu cred că poate fi judecată corect ca un întreg; nici viciile unor lucrări să corupă virtuțile altora. Și gluma cu ”Ete pârț!” fu mult mai amuzantă decât majoritatea celor ale lui Terente.

  • ”Acesta a fost, de altfel, unul din motivele pentru care am deschis acest blog,  pentru a alege neghina din grâu,  pentru a arăta care sunt adevăraţii autori  BD şi adevăratele opere BD româneşti.”

Asta-i și afirmația de la care am pornit de fapt. Pentru că în ciuda impresiei pe care și-au făcut-o anumite persoane despre mine, nu cred că este rolul unui critic să impună opere, să facă și desfacă autori. El dacă se află în dialog cu cineva, este cu publicul și cu alți critici, lucrând mai mult să aprofundeze ceea ce putem spune despre forma de artă aleasă și abia apoi să convingă, și nu profitând de ce autoritate și respect a căpătat, cititorii de valoarea sau pericolul unor lucrări.

Apoi, în comentariu:

  • Sigur că publicul alege, dar pentru asta cineva trebuie să-i propună lucrări (aşa cum publicul alege OTV, pentru că numai asta vede la televizor)

Mi se pare că ar fi tot aia. Publicul alege, dar ce-i dați dumneavoastră, nu? Altfel doar ați inventaria oferta disponibilă, cu ușoare remarci parantetice; [adăugare] mie mi se pare că o asemenea atitudine -în absența dumneavoastră publicul se aruncă la cel mai mic numitor comun din punct de vedere al calității- chiar ne insultă pe noi, cititorii[/adăugare]. De asemenea, nu știam că OTV este singurul post de televiziune. Gusturile unei populații nu se formează din topor, prin critici și elogii dezechilibrate, ci în timp, prin dialoguri purtate cu bună credință, dedicate mediului și nu egourilor personale.

  • Ori editurile (unele dintre ele) publică tot felul de mâzgăleli(unele de-a dreptul pornografice)

Pornografia (producerea ei, mai exact) a fost singurul lucru care a salvat viața multor editori și artiști excepționali, din toate tradițiile benzii desenate, atunci când au fost prinși în momente nefericite (din punct de vedere financiar) și este unul dintre puținele genuri asupra căreia numai banda desenată poate aplica o narațiune ce poate fi luată în serios (am în lucru un articol oarecum pe tema asta). Desigur, benzile la care îmi imaginez că vă referiți, Travesti și Stigmata, nu sunt pornografice; poate doar Travesti să conțină momente de erotism oniric, asemenea romanului adaptat/interpretat. Conțin reprezentări destul de stilizate ale caracterelor sexuale primare și secundare. Restul artelor pentru oameni mari au învățat de mult să accepte așa ceva.

  • ”sau “romane grafice” (care nu au nici o legătură cu adevăratul roman grafic aşa cum a definit termenul Will Eisner)

Will Eisner nu a inventat termenul de roman grafic și nici nu l-a creat pe primul modern(altfel, cred că prima dată Songs of Innocence and Experience ale lui William Blake au fost descrise prima dată drept ”graphic novels”). Mulți dintre profesioniștii nord-americani consideră ”It Rhymes with Lust”(1950) sau ”His name is… Savage”(1968) -a se vedea discuția dintre Howard Chaykin și Matt Fraction din Casanova: Luxuria #4- drept primele benzi desenată ce capătă forma unui roman grafic (cu toate că existau colecții japoneze și europene care fac același lucru deci până de fapt cred că primul roman grafic este găsit și mai înapoi în timp), iar numele este folosit de Richard Kyle încă din 1964 pentru a descrie benzi desenate ”mai serioase” și apare pe copertele unor benzi precum Bloodstar sau Red Tide, publicate cu doi ani înainte de A Contract With God. Oricum, toate astea sunt irelevante, pentru că atât limba, cât și arta, sunt mecanisme vii, dinamice, cuvintele și definițiile evoluează, își pot pierde sau modifica sensul inițial. De fapt până și acest fapt este irelevant, pentru că nu văd de ce romanul grafic al lui Eisner ar fi atât de diferit de Stigmata.

  • ”fără să se intereseze cărui public se adresează

Nu mi-e clar. Adică editurile nu sunt conștiente că benzile respective nu se adresează copiilor sau unui public general(după cum spuneți, de la 7 la 77 de ani) ci persoanelor peste o anumită vârstă? Sunt sigur că publică și cărți nerecomandate copiilor. Sau că banda desenată ca formă de artă trebuie păstrată pentru copii/public general. Dar asta ar limita foarte mult potențialul de exprimare al benzii desenate.

  • în timp ce adevăratele benzi desenate nu pot vedea lumina zilei decât dacă sunt finanţate din buzunarul autorului sau al prietenilor acestuia. Ceea ce nu înseamnă că cele din urmă nu se vând ci doar că este denaturată mica piaţă a benzii desenate, exact aşa cum fac “băieţii deştepţi” din energie dar şi din oricare alt domeniu de activitate care are legătură cu bugetul statului.

Cred că s-a demonstrat prin Elabuga că până la urmă perseverența, calitatea și nițică sincronizare cu preferințele publicului contemporan fac minuni, chiar și într-o asemenea piață deformată catastrofal de benzi aclamate pe plan internațional și adaptări revendicate de critica literară (atât profesionistă cât și mai puțin), chiar dacă denunțate de dumneavoastră.

  • Iar salonul BD de la Bucureşti s-a transformat într-o manifestare de promovare a esteticii urâtului, a imposturii şi a pornografiei, şi nu a benzii desenate aşa cum îi este numele… Unde ai mai văzut tu în lumea asta manifestare BD sau culturală în general, în care expoziţiile să fie interzise publicului sub 18 ani?

Doar un etaj a fost interzis, lucru care mă îndoiesc că este de negăsit în lume (mă îndoiesc că e recomandat copiilor să asiste la expoziții ale lucrărilor lui Crumb sau Panter). În celelalte erau prezentate, după cum bine știți, opere ale autorilor români, francezi, belgieni și puteau fi achiziționate printre altele Elabuga sau Tintin.

[Comentarii pe forum sau aici, în secţiunea de comentarii]