Încerc să scriu lucruri care sunt relevante pentru noi. Noi ca site, noi ca industrie. Cel mai important pentru noi ca industrie ar fi pur și simplu crearea de benzi (*) și testarea diferitelor metode de publicizare și distribuție (*). Eu nu pot decât să comentez, din postura de consumator al benzii de pretutindeni și om care studiaza banda nord-americană puțin mai mult decât ar fi sănătos, lucrările și atudinile interne. Mai pot să notez ceea ce s-a încercat înafara, atât pe partea de creație, cât și pe partea de afacere.

Vreau astăzi să vorbesc despre cum este structurată industria benzii desenate nord-americane și ce înseamnă banda nord-americană de fapt. Pentru asta trebuie să mergem cam până prin anii 70-80 să vedem cum stătea treaba atunci. La momentul resptectiv piața lor avea trei straturi, teoretic după popularitate.

Above Ground sau mainstreamul – benzile pentru copii, Archie, DC, Disney, Marvel. În principiu benzi de gen, umor, aventură, supereroi, puțin război și western; în general pentru băieți. Personajele cu care se lucrează sunt deținute de companii, care nu par să pună cine știe ce preț pe autori. Doar în măsura în care un anumit artist poate vinde mai bine și chiar și atunci se prețuiește mult mai mult coeziunea și stabilitatea, decât inventivitatea sau sinceritatea. Cele mai multe de vindeau la chioșchiuri de ziare și în magazine nespecializate.

Ground Level sau independenții – În cea mai mare parte tot benzi de gen, dar cuprinzând o gamă mai largă de genuri, nu mereu inofensive și curate; dar până la urmă tot scrise de bărbați pentru adolescenți. Cel mai important lucru în ceea ce privește conținutul este independența artistului de a face ce vrea cu proprietățile pe care le-a creat și le deține, în benzi pe care le finanțează (poate cu ceva ajutor din partea unei edituri mici). Numărul acestora a explodat odată cu creșterea numărului de magazine specializate în benzi desenate.


Underground reprezentat de comix/alternativa – Aici începe să se prețuiască banda desenată ca mijloc de expresie, chiar ca artă. Contează originalitatea, deci genul nu prea mai apare, poate rareori doar sub formă de parodie. Nu se crează atât personaje sau universuri, chiar dacă au ieșit destule memorabile, ci opere.

Desigur, straturile nu sunt rigid segmentat sau impermeabile (*), de aceea sunt persoane care folosesc alternativa ca interschimbabilă cu independența. Poate și din câteva preconcepții, lene sau chiar ignoranță (nu că ignoranța în acest domeniu este ceva de blamat).

Denumirile sunt folosite și acum, însă nu știu dacă se mai aplică. Pentru că industria s-a schimbat. Publicul limitat a forțat-o să se schimbe. Mainstreamul nord-american nu mai este acum atât producător de benzi de desenate, cât o pepinieră de francize.


Ceea ce i-a scos pe Marvel din puț când erau să dea faliment la sfârșitul anilor 70 a fost publicarea unor tie-ins la Star Wars. Apoi la multe alte francize precum Transformers, GI Joe, ROM The Space Knight, Micronauts și după cărțile lui Edgar Rice Burroughs; tradiție pe care o continuă și acum cu Dark Tower sau Halo. Benzi despre care NIMENI nu vorbește, dar cred că se vând destul bine înafara fanilor tradiționali, fiindcă apar încontinuu, iar la ele lucrează persoane competente, unele chiar talentate.

La puțină vreme după aceea, personaje create în benzi independente au fost coptate de Hollywood și transpuse pe marile sau micile ecrane, cu diferite grade de fidelitate. Ceea ce a pus Dark Horse pe hartă nu a fost Sin City sau Concret sau Next Men, ci benzile după Alien, Predator și, din nou, Star Wars.


După ce la sfârșitul anilor 90 industria a ajuns iar în closet, unul dintre lucrurile care au readus speranță în investitori a fost succesul filmelor, jocurilor și serialelor ce au început să apară, mai ales din a doua jumătate a anilor 2000. Ceea ce în schimb a făcut benzile desenate să se sincronizeze mai mult narativ și stilistic cu ipostazele cinematografice.


La momentul de față sunt foarte puține benzi nord-americane de gen al căror scop nu este fie culegerea fărâmelor unui fandom care a explodat în alt mediu, sau încercarea conturării unor universuri, personaje și demonstrarea în microcosmosul publicului bedefil că își pot găsi un demografic, spre a fi în final transplantate în formă cinematică sau de joc; mult mai profitabile în final. Chestie pe care europenii și japonezii o practică de ceva mai multă vreme. Aș fi curios să aflu de ce credeți că se întâmplă asta.


Totuși cele care nu fac asta evocă atât de multă plăcere din simplul fapt că sunt benzi desenate încât este imposibil să nu cedezi în fața comicărelei lor pure.

Acum, adaptarea nu este deloc un lucru rău. Romanele grafice Parker sunt unele dintre cele mai bune benzi ale deceniului trecut; Scott Pilgrim a fost unul dintre filmele mele preferate din 2010. Nu despre calitate este vorba.

Acum Archaia , Boom!, Dynamite, IDW, Image sau Oni nu sunt neapărat mai buni și mai morali decât Marvel ori DC. Majoritatea n-au avut la fel de mult loc să greșească și au apărut într-un timp care le-a permis să învețe din greșelile celorlate două companii. De asemenea, își permit mult mai puțin să neglijeze creatorii apreciați critic și comercial. Chiar și așa, asta nu l-a oprit pe Robert Kirkman să-l convingă pe Tony Moore să-i vândă drepturile pentru adaptări la The Walking Dead, privându-l astfel de câștiguri și control asupra serialului după banda pe care a creat-o.

În același timp nici nu fac nimic cu adevărat diferit față de Marvel sau DC. Cu toții publică benzi de gen, multe derivate din ficțiune pentru băieți având subtext sau chiar text misogin. Cu toții se aruncă în povești lungi, continue, îmbârligate, deseori melodramatice și nerealiste. Mulți fac și ei crossovers. Cu toții sunt pepiniere pentru francize.

Dacă se vrea cu adevărat bandă pură, bandă sensibilă, originală, cu adevărat adultă, nu doar adolescentină, există și alternativa asta. Banda alternativă. Există Fantagraphics, NBM, Top Shelf, Drawn and Quarterly, First second și o grămadă de webcomics.

De aceea îmi displace dihotomia asta între DC, Marvel și restul, iar independența nu mai înseamnă mare lucru când Harvey Pekar și Peter Bagge au fost publicați de toată lumea de la ei înșiși la Fantagraphics, Dark Horse și DC. A spune că există mainstream în banda desenată nord-americană(*) este absurd, când ea e o industrie cu maxim 400.000 de consumatori.

Există benzi de gen, alternative și poate fusion, dar asta din urmă nu e ceva chiar sedimentat și acceptat și nu contează neapărat cine le publică (*).