Mic disclaimer: unele imagini din articol, sau la care se trimite s-ar putea să nu fie chiar drăguțe(cu sânge și alte alea). Just saying.

Când aud vorbindu-se despre Watchmen și The Dark Knight Returns se folosesc de multe ori termeni precum ”deconstrucție” sau reinventare* sau supereroi în viața reală sau chiar satiră de parcă de astea ar fi cele mai importante lucruri făcute de benzile respective. De parcă până atunci nimeni nu s-a gândit că supereroii sunt destul de penibili și nimeni nu a petrecut ceva vreme scoțându-le în evidență aceste trăsături și nimeni nu s-a gândit cum ar putea ei funcționa în realitate. Sau chiar de parcă acesta a fost scopul autorilor, deși aspectul acesta poate conta mai puțin.

Sincer să fiu, când citesc asemenea descrieri pentru cele două benzi, eu de fapt mă gândesc la ceva precum Marshal Law. Pentru că banda asta pare făcută din ură pentru gen. Nu știu sigur dacă domnii Pat Mills și Kevin O’Neill urăsc supereroii, însă sentimentul ăsta se vede în fiecare linie și tușă și semn de punctuație. Iar asta nu la modul cum o face un Ennis sau un Ellis. Oamenii ăia pur și simplu sunt deranjați de ”monopolul” deținut pe piață și de faptul că sunt ei uneori nevoiți să scrie niște personaje care nu prea îi atrag. Mills pare că urăște supereroii și petrece șase numere (192 de pagini) explicând exhaustiv de ce. Chiar explicând, depășind aspectele superficiale care țin mai mult de estetică și de caracterul dubios al unor premise, acestea trecând către periferic, fiind delegate mai mult unor gaguri vizuale pe care O’Neill le ilustrează în stilul său expresiv și grotesc alături de fel de fel de torturi și umilințe aplicate acestor ”bacterii”.

Lumea lui Marshal Law este o hiperrealitate ce contopește istoria publicării benzilor cu supereroi cu istoria factuală. O lume în care supereroii nu sunt doar vulgari, lascivi și violenți, dar reprezintă adevărate simboluri ale opresiunii și manipulării, specimene vii ale propagandei, manifestări umblătoare și zburătoare a tot ceea ce-i pervers și scârbos în cultura nord-americană. * O lume în care erele benzii cu supereroi se suprapun pe diferitele războaie fierbinți sau reci purtate de Statele Unite, o lume în care luptele dintre edituri au devenit conflicte armate și marketingul strategii de recrutare.

Asemeni lui Watchmen, intriga este construită după un tipar clasic de ficțiune polițistă, cu un pic din cazul lui Jack Spintecătorul și chiar dacă nu este deosebit de originală, nu numai că e destul de complexă și isteț ramificată, e chiar coerentă, ceea ce mi se pare un lucru întâlnit mai rar când vine vorba de acest fel de povești, unde în general pentru a evita revelarea misterului prea devreme, firul narativ este acaparat de ”homari roșii”, povestea pierzând în coerență și personajele în consistență. Iar când se ține cont de dimensiunea lumii clădite între paginile benzii, atunci cred că o poveste cu o structură mai puțin familiară ar fi fost dăunatoare.

Și este fascinant cât de multă atenție a depus Mills croindu-și sumbra satiră, cât de multe referințe apar și cât de bine sunt închegate în text. Dacă seria League of Extraordinary Gentlemen, desenată tot de Kevin O’Neill, a degenerat într-un mare joc de Where’s Waldo cu trimiteri la diferite ere, personaje literare, istorice și relevante pentru cultura populară, cele din Marshal Law funcționează perfect în cadrul poveștii, căci ea este clădită pentru ele și nu invers; însă odată relaționate cu realitatea, fac banda să dubleze drept un mare eseu ilustrat.

Acum, rămâne de interpretat dacă acest eseu este o critică sinceră a arhetipului supereroului pe care Mills îl găsește anacronic sau ceea ce este ironizată e de fapt atitudinea lui Fredric Wertham și a celor care îi împărtășesc viziunea, arătând cum s-ar înfățișa adevărați supereroi fasciști, pedofili, care pulsează de complexe sexuale, explicitând toate mesajele ascunse ce s-ar găsi chipurile în asemenea texte. Sau autorii se folosesc de pretextul satirei supereroului pentru a aduce crtici crunte politicii Statelor Unite, în special în privința politicii externe și a utilizării religiei pe post de instrument în susținerea acesteia, cu mici incursiuni în cultul celebrităților și impactul mass-mediei. Sau poate este doar o glumă precum cele din Mad, dar pe steroizi. Și nițel mai vulgară.

Prin densitatea sa, Marshal Law răsplătește recitirea, cu atât mai mult cu cât sunt subiecte pe care nu le-am atins, echivalând cu succes reușitele lui DKR sau Watchmen,  mai ales deoarece nu a avut nevoie de pagini întregi de proză pentru a construi fundalul doar vag contopit cu istoria reală. Se folosește de documente false, dar prezentate în paralel cu o narațiune grafică, fără a frânge acțiunea ci făcând uz de sincronism la modul cum altceva decât o bandă desenată cu greu poate. Nu voi minți că ar fi o bandă la fel de subtilă sau rafinată, dar ceea ce pierde aici, câștigă în numărul de teme regăsite și prin subiectele analizate, nu doar punctate.

Influența lui Marshal Law cred că se vede cel mai puternic în The Boys a lui Garth Ennis, dar comparativ banda aia este o zeamă chioară din toate punctele de vedere, plină de pastișe slabe, lipsită de forța grafică și de profunzimea personajelor ce face din citirea benzii lui Mills și O’Neill o adevărată experiență. Se mai găsesc muguri prin operele mai răsărite ale lui Ellis, Millar, unii chiar interesanți prin Bratpack a lui Rick Veitch și m-aș hazarda să zic despre Top 10 că ar oglindi-o suspect de bine.

*Eu,ființă perfectă și genială ce sunt, când am spus asta data trecută a fost pentru a scoate în evidență faptul că cei doi n-au fost nici pe departe primii care au luat un supererou și l-au făcut ceva mai ”realist”. Dar, cred că merge comparația și un pic mai departe, pentru că benzile discutate, atât cele ale lui Moore sau Miller cât și Manhunter, sunt bune aproape independent de modul cum tratează supereroii, calitatea stându-le în tehnicile narative abordate și foarte puțin în interpretarea chipurile novatoare.

** E o tradiție întreagă de satirizare a Statelor Unite în banda britanică. Încă nu sunt sigur care este cauza, cu atât mai mult cu cât nu prea îmi pare să apară prin alte arte (sau nu sunt eu destul de atent).