N-aș vrea să zic că astea sunt benzi subapreciate, pentru că altul este motivul de le aduc în discuție. Îmi pare, cel puțin atunci când se discută despre banda nord-americană o fi altfel în celelalte tradiții, că se aduc în discuție mereu și mereu aceleași benzi, în special în liste și topuri și ca material didactic. Ceea ce crează o imagine destul de claustrofobică, pe care mi-ar plăcea să o deschid.

Manhunter (1973) de Archie Goodwin și Walt Simonson

Banda asta semnifică câteva lucruri, fiecare mai important decât celălat. În primul rând este una dintre primele benzi cu supereroi care s-a deschis influențelor altor tradiții ale mediului. Nu că ar fi fost deosebit de ermetic până atunci, însă ceea ce a pătruns cel mai ușor a venit din cu totul alte sfere, poate percepute ca fiind mai legitime. În Steranko și imitatorii săi se găsește Op-art și film, în special noir sau cu spioni, iar în Neal Adams și urmașii săi vedem anatomie artistică și pictură naturalistă. Walt Simonson în schimb condensează și exploatează în Manhunter întregi stiluri și tehnici deja împământenite în forma de artă aleasă. În anii ce vor urma le va modifica și adapta în propriul limbaj bedefil, aici doar se rezumă a le prelua de la diferiți autori. Însă rezultatul rămâne unul fascinant pentru că rare sunt ocaziile când poți vedea la doar câteva pagini distanță, sau chiar pe aceeași pagină, iluminările tehno-oranice ale lui Druillet cot la cot cu chenarele decomprimate ale lui Kriegstein și alegerile sale subtile în design, apoi scene trase în hașurile lui Toppi și introduse de aproape-peritextele grafice ale lui Eisner unde banda desenată se împletește cu tipografia.

Manhunter a fost o bandă serializată în Detective Comics ca un mic contrapunct pentru poveștile cu Batman. Asta îi face greu de discutat succesul comercial. Poate nici nu a fost citită de publicul larg, ignorând-o ca pe o ciudățenie din coada ultimei povești cu Batman. Însă a impresionat puternic criticii, câștigând destule premii atât pentru grafică, cât și pentru scenariu, transformându-l pe Walt Simonson dintr-un debutant într-o vedetă printre editori, cu mult înainte să fie una și pentru cititori.

Povestea reinventează un erou al Erei de Aur, într-o manieră nu mult diferită de cea prin care vor reuși Moore și Miller un deceniu mai târziu să farmece industria, rescriind istoria personajului și oferindu-i un plus de complexitate în așa fel încât să aibă mult mai multe în comun cu poveștile mai colorate de spionaj decât cu majoritatea benzilor de la DC și Marvel. Astfel se diversifică tipul de narațiuni oferite de banda comercială. În încarnarea originală din 1942 era un supererou ca mulți alții din acea perioadă, combinând aventura pulpurilor cu violența motivată social inspirată de Superman. Paul Kirk era un bun vânător care țintește către o pradă mai mare după ce se satură de fauna savanei. Devine un vânător de oameni. Nu a fost cea mai mare creația a lui Jack Kirby și Joe Simon, iar pentru o perioadă personajul a fost uitat. Până când în 1973 a fost înviat de Archie Goodwin și Walter Simonson, restușându-i istoria ficțională pentru a-l refolosi într-o nouă eră.

În noua versiune, Paul Kirk s-a afirmat în serviciile de spionaj americane, efectuând numeroase misiuni în spatele liniilor inamice. După finalul celui de-al Doilea Război Mondial s-a întors la vânătoare însă a fost călcat în picioare de un elefant și aproape pulverizat, dacă nu ar fi intervenit Consiliul, o oragnizație umbroasă ce dorește să cucerească lumea. Însă nu prin forță, arme de distrugere în masă și planuri absurde, ci prin șantaj, spionaj industrial, infiltrarea propriilor oameni în organizații importante precum Interpolul. Toate realizate cu o grupare paramilitară formată din Kirk și clonele sale. Însă Paul reușește să iasă de sub controlul consiliului, începând propriul război secret.

 

Pornind de la ambivalența morală a personajelor, la ambiția autodistructivă a protagonistului, la atmosfera destul de sumbră și chiar paranoică, până la numărul de cadavre lăsate în spate de protagoniști, nu numai că are foarte puține în comun cu banda pe care o urma, dar nu-mi prea explic cum a scăpat cenzorilor. Nu că ar fi deosebit de violentă, dar totuși, este sexy și cool și adultă într-un fel arareori întâlnit chiar și acum.

Primul lucru care iese în evidență citind-o este cât de frumos arată fără a căuta neapărat să impresioneze prin grafism, cât de bine este secvențiată acțiunea, ce armonie formală oferă paginile, numărul ridicat de panouri prin care se fluidizează acțiunea și se oferă o scurgere a timpului mult mai bine controlată și cuprinzând mai multe tipuri de momente. Astfel oferindu-se nuanță și atmosferă, nu doar focul continuu folosit de obicei în benzile de gen.

Al doilea lucru care se observă e că se poate citi. Nu numai atât, dar lectura este plăcută și incitantă. Căci una dintre principalele probleme ale benzii cu supereroi din acea perioadă era lipsa de subtilitate și monotonia expoziției. Fiecare acțiune, era prezentată cu atât de multă emfază, fiecare moment acompaniat de un asemenea baraj descriptiv încât lecturarea devenea nu doar obositoare, dar chiar plictisitoare, în ciuda nebuniei de pe pagină. Probabil din cauza spațiului redus Goodwin și Simonson n-au avut timp să explice fiecare acțiune, adoptând în schimb o diegeze mult mai eficientă și o narațiune grafică mult mai inventivă decât a colegilor furând scurtături și tehnici de peste tot de la maeștrii anunțați adineauri pentru ca în final să ofere ceva intens, agresiv, alert și, de nevoie, un pic subtil.

Din cauză că Simonson nu și-a dezvoltat încă stilul caracteristic nu-mi vine ușor să enumăr ce autori a influențat, sau dacă a inspirat pe cineva, cu atât mai mult cu cât își arată propriile influențe destul de puternic, fără a le adăuga ceva personal. Însă a anticipat benzi precum Master of Kung Fu de Doug Moench și Paul Gulacy, Daredevil și Ronin ale lui Frank Miller, extrem de influente la rândul lor, The Immortal Iron Fist de Brubaker, Fraction și David Aja sau, poate o comparație mult mai bună din cauza tipului de colaborare, a temelor abordate și a formatului, Casanova de același Fraction și frații Moon/Bá.