I Killed Adolf Hitler: El – Ea

Poate aș fi putut alege orice poveste de Jason în care apare romanticul, și am de unde alege, dar aici îmi pare că ocupă cel mai important rol în narațiune, tocmai din cauza locului periferic ce i se oferă. Fiindcă într-o lume populată cu animale umanizate având fețe inexpresive în care asasinii au ghișeee, iar călătoria în timp este posibilă, relația răcită și foarte puțin explicit explorată dintre protagoniști este singurul lucru în care cititorul se poate ancora.

Iar când zic că nu e explorată asta nu înseamnă că este absentă, doar că nu vedem decât foarte puține momente mari, momente încărcate emoțional, care din cauza stilului lui Jason sunt oricum lipsite de patos, iar accentul în poveste cade pe căutarea unui Hitler răpit din timpul său. Rămânem în schimb cu rutina vieții și căutării, cu momentele mici, liniștite, uneori jenante, alteori dulci. Cu momentele pe care nu le însemnezi în calendar, pe care nu le imortalizezi, dar nu fiindcă n-ar conta, ci pentru că sunt atât de diafane încât dacă le-ai conștientiza s-ar disipa.

Cei doi protagoniști anonimi căutând absurdul, într-un final își regăsesc umanitatea.