Am impresia că am mai vorbit despre importanța formatului unei benzi desenate și ce schimbări aduce mediul digital. Iar proiectul lui Mark Waid mă face să vreau să mai zic niște lucruri.

S-ar putea să asistăm la nașterea a două forme de artă destul de diferite. Webcomics și benzile digitale.

Pentru  că nu sunt chiar același lucru, decât dacă avem niște definiții foarte vagi și vaste pentru fiecare dintre ele. Cu atât mai mult cu cât denumirile nu corespund doar produsului, cât și modelului de distribuție, modelului de monetizare, registrului de drepturi ce revin autorului și tot mai departe, lucruri care influențează forma, funcțiunea și substanța operei oferite în final.

Acestea nu sunt niște nume de care mă fac responsabil, ci sunt folosite de anumiți oameni pentru a-și descrie produsul sau operele distribuite prin intermediul acestei minunate rețele  globale. Pentru că primele nu prea există în momentul de față, definirea lor se face mai mult în contrast cu cele din urmă. Care sunt după cum urmează:

Benzile care se descriu drept webcomics sunt inspirate tradițional de alternativa nord-americană sau manga, îmbrățișată de banda alternativă ca simbol al ineditului. Asemănarea cu stripurile din ziare este una formală, rareori intenționată, venind mai mult din imitarea lui Scott Kurtz și Dave Kellet printre puținii dintre primii creatori de webcomics populare care erau pasionați de asemenea benzi desenate și au găsit drept potrivit formatul pentru capacitățile Internetului de la finele secolului XX. Pe de altă parte,  nu numai din cauza asta, dar și a tipului ”poveștilor”, a caracterul uneori polemic, a tonului și ritmului în care apar, asemănările nu pot fi ignorate. Dar cred că este un caz de corelație care nu implică neapărat și cauzalitate.

Ideea de independență artistică este un lucru prețuit de autorii de webcomics, unii dintre ei formând un cor pentru cei mai înverșunați atacatori ai mainstreamului tipărit. Această puritate a intenției este un lucru destul de des prezent în prezentarea benzii, fiind vorba despre o persoană, rareori două, care își explorează propriile pasiuni, sensibilități, talente. Incidental, această persoană are nevoie de un acoperiș deasupra capului, de niște agent termic cald în calorifer, și ceva mâncare în frigider(+cafea/alcool/jucării sexuale, după cum atestă obsesiile descrise în benzi).

Faptul că demograficul este mult mai important decât genul este iarăși o trăsături importantă a webcomicului, multe grupându-se mai degrabă în jurul unei pasiuni comune, decât al unui gen, iar aproape toate cele mai de succes webcomics au ajuns astfel prin captarea acelui public; care public poate nici nu este deosebit de interesat de bandă desenată, ci o prețuiește în mai largul context al comunității din care face parte. De unde prevalența benzilor cu caracter autobiografic, jurnal sau slice-of-life, trăirisme.

Webcomicul nu are o formă sau structură fixă. Nu este vreo rigoare în ceea ce privește tehnicile sau metodele de prezentare, nici măcar în cadrul aceluiași titlu.  Dar este conceput pentru a fi lectura pe un calculator de pe un anumit site. Al autorului. De la benzile formate din trei panouri, la pânzele infinite, la paginile pătrate, la benzile care preferă doar panouri lungi orizontale, la tentative de a folosi diferite grade de animație, la combinații mai inteligente dintre toate acestea (cum regăsim în Bodyworld, Destructor, Sexbuzz și uneori în Mîța cu î din i), toate reprezintă soluții pentru a crește lizibilitatea unei benzi desenate lecturate pe un ecran cu care cel mai natural se interacționează printr-un mouse sau prin combinații de taste. Și un aspect foarte important aici este minimizarea interacțiunii, reducerea acesteia la acte mecanice care să nu mute atenția cititorului pe altceva decât pe banda mereu prezentă în câmpul său vizual.

Și poate cel mai important caracter al webcomicului este gratuitatea legitimă a produsului oferit. Pentru că el este până la urmă un model de distribuție și monetizarea. Nu obligă cititorul la o remunerație minimă și în principiu fixă, ci îi oferă ocazia să-și manifeste aprecierea pentru operă prin sugerarea unor servicii sau produse auxiliare, poate chiar donații. Asta prin contact direct cu artistul în dulcele stil clasic pe circuitul convențiilor, sau chiar de la distanță, lucru realizat mult mai ușor acum decât altcândva cu ajutorul diferitelor servicii de la Pay-Pal la Ebay la mai noile IndieGoGo și Kickstarter.  Plus orice venit provenit din publicitate. Această practică găsește echivalențe în jocuri free-to-play, webseries și chiar în unele produse software non-entertainment.

Ultimele două trăsături mai ales, dar în final toate sunt importante pentru concluzie, mă fac să mă gândesc că mediul unui webcomic nu ar fi ”banda desenată” (e o întreagă mare altă polemică aici, dacă este banda desenată un mediu distinct), ci însuși Internetul, căci ele nu profită și nu exploatează atât elementele clasice ale unei benzi desenate (grafism, aranjare în pagină, scenariu, etc.), cât de cele ale Internetului (accesibilitate, viteză, noutate și posibilitatea de arhivare a unor cantități imense de informație, rețele sociale, feeduri, meme și cultura creată online). În final, fiind doar încă o expresie a ideologiilor de muncă și creație ce s-au imprimat prin el (există webcomics într-un fel open-source, de exemplu). Poate dezvolt cândva ideea asta.