Benzi digitale vs webcomics part II

Despre benzi digitale este mai greu de discutat, pe simplul motiv că nu prea există unele de succes, cu atât mai puțin ajunse la maturitate. În articolul către care am trimis la început Mark Waid explică o serie de dezavantaje ale benzilor digitale actuale. Acestea sunt practic niște traduceri proaste pentru mediul digital (iPad în special), utile doar în cazul în care opera este atât de bună încât ar transcende lipsurile create, sau are deja un format care le-ar ameliora (e construită pe grile, sau pe rânduri, fără prea multă variație), iar achiziționarea originalului nu pare să merite; dar plecăm de la presupunerea că în câțiva ani or să apară și exemple competente, cel mai probabil pe linia propusă de domnul Waid. Către ceea ce cred eu că ne îndreaptă tendințele.

Iar acestea sunt după cum urmează.

Benzile digitale se procură, contra cost sau nu, dintr-un magazin virtual care strânge laolaltă multiple edituri. Dacă siteul webcomicului este standul artistului de la o convenție (loc foarte important pentru cel independent), atunci comiXology este magazinul de benzi desenate care are interes financiar în a pune în prim-plan benzile companiilor mai mari (cu toate că oferă destulă atenție și celor mai mici -un avantaj al aspectului electronic-), iar citirea se realizează folosind un utilitar proprietar magazinului. Cu toate că sunt edituri și autori, dar foarte puțini, dispuși să ofere fișiere în formate uzuale(cbz, pdf).

Mare parte a catalogului oferit astfel constă din benzi concepute pentru hârtie. Dar sunt cam patru feluri de excepții. În primul rând se vând și colecțiile unor webcomics mai apropiate în formă de o banda clasică; acest aduce oarece schimbări benzii pentru că oferă cumpărătorului oarece sentiment de proprietate asupra benzii și îi triază acele elemente de ”personalitate” ce ar surveni din designul siteului. Se mută practic accentul de pe autor, pe operă. Apoi apar câteva benzi desenate care nu prea seamănă cu benzile fizice, dar care aduc cu unele webcomics, însă din diferite motive creatorii au preferat această metodă de distribuție (vezi fostele Zuda). Poate pentru că vor ca punctul de atracție să fie opera sau preferă expunerea mai larg oferită decât independența. Unele dintre titluri par a fi din start gândite pentru reader, folosind tranziții și ușoare animații, text dinamic, cam ca ce încearcă să facă domnul Waid. Iar în final, sunt benzi publicate de companiile mai mari cu proprietăți care consideră că s-ar merita exploatate, dar nu sunt sigure că ar putea fi susținute de piața fizică sau nu prea au se integrează în strategia lor pe piața directă. Desigur, acestea nu sunt categorii discrete și există destulă suprapunere între ele.

Cititorii sunt încurajați să folosească o tabletă Apple, iar pentru că-i dubios raportul dintre dimensiunile paginii benzii desenate și a ecranului dispozitivului de pe care ar fi citită singura soluție ar fi conceperea unei benzi desenate special pentru tabletă, care să folosească suprafața ecranului drept pagină. Probabil că modul cum va fi realizată va răsări din acele excepții. Problema în momentul de față este că aplicația celor de la comiXology, a cărei funcționalitate a fost copiată de alții, a fost inițial gândită pentru telefoane mobile. Tranziția panou cu panou este de prisos în cazul unui ecran mult mai mare, însă banda nu poate fi citită chiar în întregime și modul cum se controlează zoomul cere ceva muncă încât ajunge să nu imerseze cititorul în poveste.

Iar printre cei mai mari promotori ai acestei idei, de bandă concepută pentru device, sunt câțiva scriitori care au fluctuat permanent între benzile corporatiste și benzi independente, precum Warren Ellis sau Mark Waid. Greg Rucka, Jeff Parker, Sam Humphries (care s-a ocupat și de fainul MDHP) par să fie oarecum în asentiment, chiar dacă, din câte știu eu, nu au spus așa ceva explicit în public. Toți acești scenariști sunt autori de gen și lucrează mereu în tradițiile artistice ale mainstreamului (poate cu excepția lui Parker) chiar și atunci când proprietățile manevrate sunt ale lor, motiv pentru care nu cred că au căpătat prea multă popularitate din partea fanilor webcomicurilor cu acele proiecte.

O diferență dintre abordarea lor și cea a majorității webcomicurilor ar fi legată de serializare și ritmul narativ. În cazul webcomicului, acesta tinde să ofere (sau a oferit la început) câteva episode pe săptămână, fiecare cu o structură internă destul de solidă conținând micro-momente ale subiectului, astfel încât a citi doar unul este suficient, lucru care mi s-a părut că autorii mai sus menționați fie nu l-au încercat, fie nu le-a reușit din cauza familiarității mult prea mari cu structura unei benzi mai lungi. Alta ar fi faptul că cer din start investirea în poveste, ceea ce-i un lucru straniu pentru un webcomic. Ele au tendința să trateze, inițial cel puțin, povestea și convențiile unui gen cu ironie, dacă nu chiar superficialitate, preferând caracterizare, atmosferă, polemică, umor, nuditate, spulberareacreierilorcuarta; orice altceva, dar nu intrigă. Pentru intrigă trebuie să presupui că cititorul nu are deficit de atenție (și ne întoarcem la Internet ca mediu). Încă una ar fi lipsa de timp sau dispoziție pentru a-și crea o persona digitală, interesându-și cititorii în ea (excepție făcând Warren Ellis, dar e mult mai complicat ce a făcut el). Iar în final, înafara cercului oarecum restrâns de cititori ai mainstreamului, ei sunt persoane relativ obscure, încât intersecția dintre fanii lor și cititorii de webcomics nu cred că-i foarte mare. Și nici acești fani n-ar fi în stare să îi urmărească până la capăt dacă ceea ce oferă nu-i satisfăcător în contextul noului mediu ales.

Toată situația îmi aduce aminte de ce s-a întâmplat pe la finele anilor `70, în Statele Unite, odată cu apariția și creșterea în popularitatea a magazinelor specializate în benzi desenate cu ajutorul cărora s-a spart monopolul deținut de Marvel Și DC pe piață, de către oameni care făceau în mare parte același lucru ca aceste companii mai mari. Doar că fără obligația de a accede la CCA sau de a intra într-un stil al casei. Numai că evident, diferența de format își va spune cuvântul în cazul de față. Iar dacă nu considerați formatul și distribuția importante, măcar asupra modului cum sunt structurate poveștile, aruncați un ochi asupra benzilor ce ies din cele trei tradiții continentale.

Cred că momentul pivot în ceea ce privește benzile digitale, cel puțin în lumea anglofonă, vor fi cele lansate de Waid și reverberațiile produse de acestea. Pentru că este un scenarist destul de competent încât să realizeze lucrări mult mai completă decât niște tech-demos (cum sunt mare parte dintre cele deja existente care folosesc tehnici similare) și un nume destul de mare în industrie pentru a-și atrage un public, poate chiar dintre cei foarte mulți cititori care au încetat să citească benzi după anii `90. Oricum, sunt niște vremuri interesante pentru evoluția benzii desenate.