Mare parte din articol a fost inițial un răspuns, pe care am ales să nu-l public, la un răspuns primit cândva și undeva, nu mai știu pe unde și când. Era într-un fel vorba despre torrente și benzi desenate, preferințele unora de a pirata și a altora de a cumpăra fizic. Era vorba cumva și de benzile digitale. Oricum genul de discuții care n-au evoluat din 90.

Să clarific niște chestii legat de părerea mea față de benzile tipărite vs. cele în format electronic, fiindcă am spus niște chestii de-a lungul timpului care m-ar putea face să par schizofrenic, ceea ce este totuși o posibilitate.

Este adevărat că traducând o bandă dintr-un format în altul se pierde ceva, nu mereu același lucru. Uneori asta contează foarte mult, alteori foarte puțin. Diferă nu numai de la bandă la bandă, cât și de la persoană la persoană sau de la device la device.  Unul dintre cele mai mari talente, din punctul meu de vedere, al unui artist de bandă desenată este utilizarea eficientă a unei pagini. Luarea unei anumite forme de hârtie, cu dimensiuni și proporții standardizate, pentru a secvența acțiunea astfel încât să devină o adevărată unitate structurală, nu diferită de o strofă, sau capitol, sau cadru. Nu știu altundeva în cultura populară unde unitățile structurale să fie atât de puternic legate de spațiul ocupat de produs. Iar de aceea sunt opere (cam tot ce e pe filiera Eisner-Steranko-Miller, dar nu numai) care suferă enorm odată scoase de pe hârtie. La fel cum sunt webcomics care suferă odată ce sunt tipărite.

De aceea industria asta este printre ultimele care se aruncă în așa ceva. Însă distribuirea prin Internet aduce și unele avantaje cum ar fi accesibilitate, disponibilitatea produsului, rapiditatea achiziționarăii și preț redus. Acum, fiecare ia în calcul lucrurile astea pentru a-și maximiza plăcerea obținută de pe urma lecturii.

Dacă la muzică, de exemplu, distribuția ilegală a pus bazele infrastructurii (mă rog, au găsit moduri eficiente de a folosi infrastructura fizică și informațională deja existentă și au popularizat unele protocoale/arhitecturi cum ar fi peer-to-peer) și modelelor sau formelor, destul de diferite de cele clasice, sub care să ajungă produsul la client; în cazul benzilor desenate treburile șchioapătă un pic, pentru că singurii care au găsit metode de a face plăcută și chiar intraductibilă experiența lecturii pe un dispozitiv electronic sunt oamenii care fac webcomics. Iar marea majoritate oricum copiază formatul folosit de stripurile umoristice de pe vremea când era străbunica fată, fără a utiliza spațiul la adevăratul său potențial. Și nici măcar nu vorbesc despre ”pânze infinite” mai extravagante, șiretlicuri în cod sau inserări de media(astea oricum mă deranjează).

Totuși de câțiva ani (1-2, cel mult; cel puțin cu oarece eficiență), mulți folosesc ”webcomicul” pentru a serializa gratuit o bandă care va vedea lumina zilei sub tipar și care va fi digerată de un cu totul alt public. Nu este o metodă care revoluționează forma de artă și împinge către alt nivel banda desenată digitală. Dar dacă nu contribuie unei revoluții artistice, măcar ajută progresului comercial, ducând din acest punct de vedere banda desenată spre pășuni mai verzi. Care este locul spre care se îndreaptă și companiile mai mari (evident, fără partea de gratuit), precum Dark Horse, sau cum aș fi sperat eu DC. Doar că au făcut un terci din toată inițiativa digitală. Merită să moară în chinuri, dacă sunt anacronici.

Probabil am mai zis chestii de genul ăsta. În cel mai bun caz sunt truisme (și cât m-aș bucura să mi se scoată ochii că ăsta-i cazul). În ză second best case, cum aș zice dacă aș folosi astfel de exprimări, o să mi se spună că mai bine rămânea și putrezea prin sectoarele mele de disc.