Voi explica mai încolo cum am ajuns la hotărârea asta, dar cred că o perioadă voi prezenta câteva webcomics, onorând, în sfârșit, denumirea siteului. Nu am făcut asta până acum pentru că cele de tip gag-a-day(xkcd, Penny Arcade, SMBC, Cyanid and Happiness) sunt oricum foarte populare, iar cine are să le citească le va citi și le va descoperi altfel, mai ales că sunt multe a draq, pentru toate gusturile și interesele, iar formatul le face să fie mai mult propice consumului și nu materializării impulsurilor artistice. De asemenea mi-a fost teamă să nu împuternicesc o opinie falsă cum că acesta este singurul mod de a face webcomics (și comics prin extensie, cum afirma recent o pereche de creatori autohtoni chiar răsăriți). Iar cele care încearcă să abordeze fire narative mai lungi, mai închegate, populate cu personaje caracterizate coerent nu au fost multe până acum câțiva ani, iar puține dintre ele meritau.

Am ajuns la concluzia că este totuși important să fie cunoscute și benzile astea, chiar dacă nu sunt întotdeauna de cea mai bună calitate, pentru că devin un segment semnificativ din ceea ce înseamnă bandă desenată și chiar mai important, devin un segment global care nu poate fi ignorat, mai ales că acesta atrage cei mai mulți fani verzi ai formei de artă, în niciun caz benzile tipărite care înfara Asiei au peste tot prețuri prohibitive și tind să se adreseze unui public mai vechi și reticent la schimbare. Am încercat să fac ceva similar în podcast, dar n-am reușit să susțin activitatea, nici măcar să îi ofer o formă coerentă în scurta ei perioadă de viață. Sper că în cazul de față lucrurile vor avea rezultate mai fericite. Voi repeta câteva exemple din podcast, unele de aici, dar oricum nu le-a văzut nici dracu pe alea, deci e ok.
După introducerea asta lungă, voi face câteva prezentări scurte, ale câtorva dintre benzile despre care am mai vorbit, dar a căror cunoaștere o consider imperativă.

Freakangles


Este un webcomic creat de Warren Ellis(scenariu) și Paul Duffield(o vreme artă întreagă, după un timp culoarea a făcut-o altcineva), realizat exemplar din multe puncte de vedere rivalizând cele mai populare producții de gen din mediul tipărit, cu atât mai mult încât în perioada aceea webcomicurile cu poveste erau deosebit de rare, să nu mai zic că foarte puține chiar citibile.

Din nefericire stă să se termine prin toamnă și-i voi face atunci o recenzie mult mai serioasă pentru că mi se pare să ascundă ceva mai multă substanță decât considerasem inițial și aștept să văd dacă nu m-am înșelat prea mult. Până atunci, sunt sigur că stilul accesibil și expresiv derivat din animație al lui Duffield, împreună cu scriitura lui Ellis care reușește să îmbine în aceeași suflare umor cu dramă și caracterizare subtilă va oferi câteva ore bune de distracție și de ce nu, câteva lecții binevenite.

Hm…aparent am calculat greșit cam cu o lună, că s-a terminat și ăsta. So sad a day for webcomickind.

Gunnerkrigg Court

Cred că prima dată am descris-o drept ”Harry Potter done right”, ceea ce a fost o alegere nefericită, căci puține aspecte din Harry Potter sunt cu adevărat originale sau unice și nu vreau să o fac să fie tributară seriei respective. Pentru că Siddell datorează la fel de mult lui Mignola șilui Akira Toriyama cât doamnei J.K. Rowling, poate chiar mult mai mult.
Premiza familiară și stilul jucăuș ascund totuși explorări foarte serioase ale unor concepte intersante, chiar dacă un pic blazate, dar și unor probleme adânc umane, dând naștere unui portret credibil, nu chiar atât de steril cum pare, al parcursului unui grup de copii către maturitate. Parcurs de-a lungul căruia descoperă diferite tipuri de prietenie, iau naștere relații interesante și încă nu canonizate, dar și ajung să cunoască furia, dezamăgirea, trădarea, fiind mult mai gravă decât lasă inițial să pară, însă niciodată nu cade în dezolare.

Tom Siddell este și un povestitor surprinzător de bun, tensionând și relaxând ițele poveștii, lăsând intrigi să se scurgă organic spre periferia poveștii care preia temporar scena, numai pentru a se întoarce foarte logic mai târziu însă purtând noi fapte surprinzătoare. Reușeșete să mențină un echilbru între mister și revelație deosebit de satisfăcător, astfel încât povestea nu devine niciodată frustrantă, dar nici plictisitoare. Nici dialogul nu îi este prea rău.

Iar în fundalul evoluției emoționale a personajelor și poveștii frumos susținute, se construiește o mitologie interesantă, care nu de puține ori oferă momente puternice atât din punct de vedere al scenariului, dar mai ales vizual. Să nu mai zic că pare mult mai autentică decât alta despre are am vorbit recent.

Bodyworld

Banda asta a lui Dash Shaw rămâne și până acum una dintre benzile mele preferate. Stilul în care este desenată servește drept metaforă perfectă pentru întreaga producție. Desenele simple nu lasă nicio linie să se irosească, fiecare tușă comunicând un maxim de informație și expresie, fără a îngrămădi imaginea cu zgomot de fond. Totul este important, aproape totul este intenționat, iar restul survine dintr-o intuiție remarcabilă. Paleta de culori se potrivește de minune pe ecran, fără a părea ceva străin sau transplantat, capitolele fără de pagini, care pur și simplu se continuă în josul ecranului profită de modul de a citit pe Internet ce ni s-a înfiripat în subconștient. Chiar și tema superorganismelor, sau motivul ideilor virale(memeuri) se leagă de mediul în care a fost inițial serializată (nu știu sigur ce i-a făcut Dash Shaw când a publicat-o. Din ce am văzut, are niște decupaje inventive în benzile tipărite).

Dacă majoritatea benzilor online sunt ușurele, cuminți, rarefiate, Bodyworld este o bandă incredibil de densă, atât narativ, dar mai ales tematic, cu personaje complexe în continuă creștere și care nu pot fi cu adevărat descoperite de cititor pentru nici ele nu se cunosc cu adevărat. Vorbește despre rebeliune, tehnologie, explorarea sexualități, obsesii, pasiuni, geek-culture, izolare culturală, droguri și despre toate are foarte multe de spus, dar nu ține neapărat să explice. Nu este o confesiune, ci o profeție, cu tot cu fulgere și tunete și viscol de molime.

PS: Diferența între ce o să fac eu și ce face Octav e că eu chiar citesc benzile alea și o să îmi expun opinia despre ele, poate nu neapărat într-un mod echilibrat și analitic. Dar oricum nu îmi plac recenziile care nu fac nimic altceva decât să înșire matematic niște virtuți și vicii virtuale, când de fapt calitatea artistică se obține în cu totul alt fel și nu este atât de ușor cuantificabilă. Iar să fac mai mult nu îmi permit pentru că nu am niciun fel de formare, cu atât mai mult una de critic. Cel puțin găsim niște benzi faine, mai puțin faine și poate scoatem un dialog despre ele.