Dacă nu v-ați dat seama până acum, urăsc manga și anime. În special anime, cu estetica sa superflat și animația leneșă. Însă asta este doar un simptom pentru o boală mai adâncă în mentalitatea de producție și care iese la iveală până la urmă în scenariu. Este vorba o juvelinitate și o lipsă completă de nuanță sau adâncime, tot ceea ce are textul de oferit fiind expus și întins la suprafață. Iar lucrurile sunt cu atât mai rele atunci când se cade pradă unor scene tipizate, sau unor conflicte stereotipe rezolvate fix în același mod, doar cu actori schimbați. Mesajul e același, personajele sunt aceleași, doar decorul devine mai puțin fermecător sau funcțional și trece chiar de baroc devenind un rococo ce ar pune la zid videoclipurile lui Lady Gaga. Din motive similare urăsc ciberpunkul și high-fantasy. Acum ghiciți ce genuri integrează foarte des în poveștile lor manga și animeul mainstream?

Manga ciberpunk este deosebit de artificială și superficială, respingătoare în lipsa ei complet de autenticitate și originalitate oferită. Din toate punctele de vedere, atât vizual, cât și narativ. Pentru că se decide să contureze stângaci o lume, o lume care nu trebuie conturată pentru că o cunoaștem din mii și mii de alte producții asemănătoare, iar în loc să caracterizeze personajele și să convingă cititorul de popularea universului în care se petrece acțiunea, ajunge să înșire lucruri care nu fac nici de o poveste interesantă, nici de un bun exercițiu în imaginație. Sunt excepții desigur, chiar multe, iar dacă n-ar fi mi-aș pierde speranța în umanitate, căci numărul producțiilor ce vin din Japonia, sau sunt puternic influențate de arta niponă, este astronomic și chiar dacă regula Sturgeon ar fi adevărată tot ar trebui să ne bucurăm de câteva lucruri precum Pluto sau Ghost in the Shell.

Sau…aș vrea să pot spune Old City Blues, dar nu. Banda asta, nici nu-i chiar webcomic pentru că a fost concepută pentru a fi tipărită, cade pradă tuturor problemele pe care le am cu ciberpunkul și își mai trage chiar multe din influențele de manga(cred că mai degrabă anime), dând naștere unei povești fără savoare, cu personaje complet lipsite de caracterizare, ce explorează concepte care sunt fumate de cel puțin 30 de ani. Poate dacă nu ar fi încercat să abordeze stilul de față, cu designul arhitectural și anacronismele specifice creațiilor japoneze, ar fi găsit loc pentru ceva suflet. Pentru că nu văd cum în costumele și roboții cu forme întortocheate în modele lipsite de scop, ar mai încăpea strop de energie. Până acum nu au apărut decât patru numere, dar destule pagini până la urmă, și chiar dacă nu vreau să emit o judecată de valoare atât de devreme(oare e devreme?), faptul că îmi aduce atât de mult aminte de poveștile descrise în primele două paragrafe nu e chiar bine și o trage mult în jos, pentru mine cel puțin.

Și nu vreau să spun că e o bandă chiar proastă, dar se opune, măcar în ceea ce privește scenariul și designul, la ceea ce caut eu în artă. Oricum, nici una chiar bună n-aș zice că este. Acțiunea este neclar reprezentată, personajele n-au umanitate și sunt sterile, povestea se putea mișcă mai lent, e drept, dar asta nu compensează faptul că nu atrage, că dialogul e nenatural și lumea construită nu e deloc imersivă. Sunt curios dacă stilul de artă rămâne la fel și în versiunea tipărită, cu liniile tremurate și cerneala(mă rog, carioca sau ce dracu a  folosit) aplicată în grabă…pentru că îmi place și împreună cu literele de mână oferă un pic de organic benzii. Destul cât să mă facă să o continui. Și lasă de o imagine plăcută prin abstractul adus din când în când. Prea puțin și prea rar, totuși are o sinceritate în modul cum aplică negrul pe pagină ce-l apropie de Pratt. Foarte mare păcat că nu a ales o formă narativă mai puternică pentru a-și pune în aplicare capacitățile artistice și a-și explora influențele destul de evidente.

Oricum domnul Giannis Milonogiannis este destul de tânăr, douăzeci și trei de ani, și nu bag mână în foc că vouă nu o să vă placă, mai ales dacă nu sunteți inoculați ca mine pentru genul ăsta de poveste. Cu atât mai mult că, dacă e să lucreze în tradiție japoneză, este o posibilitate să facă minuni cu personajele în numerele viitoare. Șansa-i mică, dar încerc să fiu optimist. Până atunci, mai bine recitesc Akira sau Domu.