Sunt două moduri prin care poți să execuți violență și acțiune într-o bandă desenată, iar amândouă pornesc din munca lui Jack Kirby.

Primul lucrează prin dinamismul panourilor și elemente grafice, care a fost perfecționat de Miller și Chaykin(să nu ignorăm maeștri europeni precum Totti sau Druillet, însă nu mi se pare ca asta să fi fost interesul lor principal), iar al doilea tocmai prin statismul panourilor și concentrându-se pe elementele figurative. În aproape orice formă de ficțiune, acțiunea înseamnă a controla și manipula timpul interior al personajelor, raportat la cel exterior, ceea ce beneficiază de prima tehnică, iar pentru a reprezenta eficient violența trebuie prezentate efectele ei față de situația inițială, pentru care este mai utilă a doua. Se crează astfel o dihotomie între a face o poveste alertă și a conferi visceralitate acțiunii. Una dintre ele implică cititorul, iar celalată îl transformă într-un martor. Echilibrul între cele două nevoi se poate realiza prin inventivitate vizuală(Miller, Chaykin), compensând  prin dialog și narațiune, cum făcea Moore când era mai mic, sau desenând mult a dracului, cum se întâmplă prin manga.

Sau așa cum apare în Destructor, un webcomic cu foarte puține cuvinte, până acum complet lipsit de proză, care lucrează mai mult sau mai puțin într-o grilă restrânsă, dar care reușeșete cu destul de multă economie să vorbească extins despre violență și să contureze o lume destul de interesantă, folosindu-se de tipul de narațiune bedeistică întrebuințat și de Kirby cu foarte mult succes, în special în a doua jumătate a carierei sale.

Grila are o gravitate care lipsește decupajelor mai libere. E sobră și clasică și atrage atenția asupra acțiunii din ea, reținând tensiunea și sporind-o. Iar atunci când se sparge această rigoare, rezultatul este cu atât mai puternic. Se pot spune și câteva lucruri despre cele două tipuri de grile utilizate în cadrul lui Destructor, cea de șase panouri și cea de nouă panouri. Avantajele și dezavantajele ficăreia sunt evidente în cadrul diferitelor tipuri de scene de acțiune, însă o distincție interesantă trebuie să o menționez. Grila de șase panouri eliberează centrul paginii, pe când cea de nouă îl păstrează și chiar îl pune în mijlocul câmpului vizual, realizându-se câteva lucruri foarte interesante prin alternarea asta.

Se fac niște lucruri frumoase prin aspectul personajelor și utilizarea unor stereotipii ce fac povestea chiar ambiguă moral și foarte captivantă, în ciuda cantității reduse de explicații. Protagonistul pare a fi un om într-o armură robotică ce are pe piept simbolul unei pentagrame îndreptate în sus. Atacă un oraș populat de crocodili (reptile, tradițional ar fi fost personaje negative, în niciun caz cu care ar trebui să empatizăm) care se dovedesc a fi mai mult sau mai puțin nevinovați și chiar umani. Și că veni vorba de umanitate, antropomorfizarea diferitelor animale în stilul acesta, dar și prin paleta de culori aleasă, îmi aduce aminte de Dungeon, ceea ce nu are cum să fie altceva decât un lucru bun.

Cred că este una dintre dintre cele mai puțin experimentale benzi ale creatorilor, dar prin kirbysmele prezentării și prin aparenta simplitate a aspectului, care totuși abundă de informație, ce contrastează cu subiectul poveștii, se îndepărtează destul de mult de mainstream și de ale sale probleme. Combinând o premiză intrigantă cu un pas incredibil de bine susținut, plus câteva tușe de ingeniozitate în prezentarea digitală, cred că Destructor este o bandă ce se merită studiată și urmărită.