Mi-am dat seama că mi-a plăcut intrarea asta scurtă, nu a consumat prea mult timp așa că nu văd de ce ar mai strica încă una. Și încă una. Și încă…

Un top către care m-a îndreptat Lehamitea mi-a amintit de odioasa sesiune a lui Straczynski la Superman, pe care nici măcar nu a reușit să o termine, pasând-o lui Chris Robertson care pare că se descurcă mult mai bine și poate chiar să o repare. Iar aproape toate toate motivele pentru care acele numere au fost atât de slabe ilustrează diferențele dintr-o bandă desenată și alte medii, îndeosebi cel filmic. Joseph Michael Straczynski, dacă nu știați, este scenaristul și regizorului lui Babylon 5, unul dintre cele mai bune seriale SF pe care am avut norocul să le văd. Este plin de viață și de și inovație vizuală, complexitate morală și intrigi cascadă. Iar tocmai aceste lucruri lipsesc din seria asta, pentru că JMS nu reușește să înțeleagă mediul în care lucrează acum la fel de bine ca pe cel care l-a consacrat.

Și este o anumită secvență pe care vreau să o compar cu o pagină din una dintre benzile mele preferate:

Aproape aceeași scenă Straczyski și cu Barrows o refac în șapte pagini diluându-i efectul:

Asta pentru că supereroii sunt figuri ale unor fantasme puerile. Sunt strigăte ale creierului reptilian și reprezintă în primul rând dorința de putere. Putere pentru a razbuna, sau distruge, dar de aici se poate trece către sistemul limbic, către dorința de a proteja și de a salva, totuși greu să afecteze mai mult de atât. De aceea de cele mai multe ori este ridicol să adresezi problematici din lumea reală în astfel de povești pentru că aparatul narativ cu care lucrează este unul simplu, chiar maniheic în unele situații. Odată ce aduci complexitate, și consecințe și conștiință și moralitate modernă, atunci un om în colanți este doar un bufon care nu poate pocni atavismele sociale, care nu poate arde secole de opresiune, care nu poate îngheța acele părți ale psihicului uman ce ne fac să râvnim și să urâm și nu poate face ca acele momente în care ne dăm seama prea târziu că am greșit să își ia zborul.

Însă simplitatea premizei supereroului poate să treacă în simplism, așa cum se întâmplă la Straczynski, sau poate transcede către sublim.

Aproape toate benzile lui Morrison sunt în parte despre cum ficțiunea ne poate salva, iar în All Star Superman avem cel mai exhaustiv, dar și cel mai subtil exemplu prin care supereroul își îndeplinește menirea. Nu rezolvându-ne problemele, nu curățând țara de imigranții ilegali și dând foc la droguri și convingând fiecare fătucă sinucigașă în parte că viața merită trăită, ci devenind o parte integrală a universului prezentându-ne un model către care să tindem și către care ne îndrumă.

Da, vroiam să vorbesc și despre cele două secvențe. Trebuie să remarc în primul rând diferența enormă dintre imaginația, talentul și măiestria lui Quitley și platitudinea scenariului lui Straczynski, cu atât mai mult cu cât modul în care Barrows l-a adaptat e deosebit de monoton și lipsit de vlagă. Primul panou de Quitley ne comunică deriva în care se află personajul sinucigaș, imensitatea spațiului iar prin el distanța dintre fată și restul lumii, telefonul pe care l-a lăsat să cadă ne sugerează despărțirea iremediabilă de aceasta, totul într-o singură imagine. Nici nu este nevoie de cuvinte sau de context, pentru că vestimentația  lui Regan dublează drept barometru al stării ei psihice, al nivelului depresiei și disperării. Iar în a doua coloană panourile se succed rapid, eficient, Superman restabilind cu o mână fermă dar caldă legătura dintre fată și lume, aducând culoare în viața ei și nu numai, suprapunând calmul său apolinic, neutralizând, chiar dacă doar pe moment, toate frustrările și complexele dionisiacale, al treilea panou fiind efectiv o luptă între simbolurile reprezentate de vestimentația personajelor. Ultimul panou, care nu numai că trage în spate cadrul, dar oprește coloana mai devreme făcând toată secvența să se încheie aproape intim, oferindu-i lui Regan catharsisul emoțional dar și păstrându-i demnitatea în același timp.

A, cică ar fi pus și Morrison niște cuvinte pe aici. Puține, dar cu efect intens. Încurajări alese care să afecteze nu numai personajul într-un mod veridic, dar chiar și pe cititor, făcându-le să treacă mai sus de poveste, să fie mai importante decât niște rotițe din marea mașinărie narativă, împlinind astfel tema salvării prin artă care îi este atât de dragă scenaristului scoțian și către care, recunosc, am o slăbiciune.

Pe lângă asta, rândurile de panouri peste panouri, peste panouri…atât de plictisitoare și de risipitoare din Superman #701 sunt mai mult decât agasante și în ciuda faptului că toată scena ocupă șapte pagini, nu comunică aproape nimic, nici măcar faptul că Felicity chiar ar avea de gând să comită actul. Personal îmi pare mai mult că vrea atenție. Se vede foarte clar că Straczynski scrie tot ca pentru televiziune, modul cum înrămează tot evenimentul fiind necesar într-un mediu în care posibilitățile scenice și expozitorii sunt limitate. În cazul acesta personajul sinucigaș este înconjurată de lume care îi oferă atenție, Superman împiedicându-se peste situație și nu venind din neant ca un zeu omniprezent. Nu se transmite nimic din emoțiile personajelor, nici măcar prin țipetele fetei în care bănuiesc că ar trebui să ne regăsim.  Scena fiind prelungită, ridicolul situației, penibilul ideii de supererou, are timp să iasă la suprafață și să corupă orice relevanță ar avea povestea. Iar aici Superman nu este mijlocul prin care se obține apoteozarea, nu este un salvator ci tocmai motivul pentru care Felicity ”recurge” la actul sinuciderii. Existența lui crează presiune asupra vieților oamenilor normali. Omul nu mai este ceva ce trebuie și poate fi depășit, ci baza lanțului trofic, prins fatidic în mocirla vieții sale lipsite de însemnătate și de splendoare. Să nu mai zic că doar în paginile astea au încăput trei momente de amatorism în arta povestirii care agravează totul și mai mult.

În final…Quitley e awesome, Morrison la fel, iar banda desenată nu e un serial de televiziune. Mă bucur că am spus atât de multe lucruri noi în mai puțin de o mie de cuvinte.