Ar mai fi benzi cu supereroi despre care să vorbim, dar înainte să pășim în noul mileniu cu ele, cred că ar face bine să ne întoarcem în trecut, mult, și să ne uităm la banda alternativă și cea independentă. Am vorbit despre câteva, dar plasate în altă relație, una mai personală, în niciun caz nu cea pseudoistorică prin care le-am tratat pe cele din mainstream.
Pentru a nu face trecerea mult prea bruscă, mi-a ieșit în cale o antologie publicată de Marvel, numită Strange Tales(e un titlu reciclat), care strânge povestioare desenate și scrise de artiști independenți, care își împrumută stilul eroilor consacrați. Calitatea poveștilor, în general dezamăgește și o să vedem imediat de ce. Dacă vreți povești cu supereroi desenate în stiluri complet diferite de cele mainstream, căutați Solo de la DC.
Să scrii și să desenezi povești cu supereroi nu este atât de simplu cum pare. În general arta este fadă, scriitura puerilă, poveștile redundante și melodramatice. Asta pentru că natura personajelor, a publicațiilor și însăși istoria genului, impune limitări creatorilor. Iar marele talent al multor creatori, nu este de a evita stereotipiile care trag în jos atât de multe benzi, ci de a le îmbrățișa, de a înțelege temele care fac uneori din supereroi personaje atât de puternice și de a le exploata. Este o tranfigurare, o estetizare și validare a kitschului în așa ceva, care pe mine personal mă satisface deplin. Artiștii independenți rareori suferă de acele îngrădiri, acesta fiind până la urmă motivul pentru care nu au trecut de cealaltă parte a baricadei, căutând libertate artistică. De unde antagonismul dintre cele două tabere, care mie personal mi se pare imbecil, iar din calitatea benzii acesteia se vede cât de puțin suflet se depune pentru reconciliere.
În Strange Tales detalii despre creatori sunt puține, poveștile nu sunt separate cum trebuie, iar dacă unii artiști nu s-ar fi semnat, iar alții nu ar fi avut un stil atât de ușor de recunoscut, nu aș fi știut cine se face responsabil de anumite pagini. Alt mare defect al lui Strange Tales(II #1, despre el vorbesc, dar situația e similară și în celelalte) ar fi aruncarea în aceeași oală a unui număr imens de artiști, de proveniențe foarte diferite. Aici trebuie să îmi expun o părere în ceea ce privește indepenții. Eu îi clasific în trei grupuri: alternativa, indy și mai nou, web cartoonists.
Sunt destul de difuze liniile de demarcație, însă eu zic că alternativa este compusă din acei creatori influențați de Crumb, Pekar și poate de Spiegelman, cu povești nevrotice, autobiografice, minimaliste, care își publică singuri benzile sau o fac la edituri nespecializate în bandă desenată.
Cei indy stau totuși sub edituri măricele care se axează pe asemenea benzi, cum ar fi Archaia, Fantagraphics sau Oni Press. Poveștile le sunt fie umoristice fie de aventură, în general epice, încercând să impresioneze atât vizual cât și narativ. Influențele le sunt variate și vaste, trecând de la clasicii alternativei, la cei ai mainstreamului la manga sau chiar la o lipsă de influențe.
Ultima categorie este o secțiune aparte de webcomics, care s-a desprins din alternativă pentru a profita din plin de mediul digital. Buba e că toți ăștia se întâlnesc în Strange Tales, fiecare căpătând din nefericire cel mult opt pagini, în care nu au nici timp să producă o poveste proprie pentru că nu au loc să transforme personajul în ceva personal, prin care să se folosească de atuurile personale. Iar aici aduc din nou în discuție Solo, care deși a reunit doar artiști care cel mult pot fi considerați indy, le-au fost puse la dispoziție 30 de pagini, în care să facă absolut ce vor. Ceea ce mi se pare un exercițiu mult mai util și plăcut, atât pentru cititor cât și pentru artist.
De exemplu, Dash Shaw, un tânăr creator deosebit de talentat și inteligent, a desenat și scris, aproape în jenă, patru pagini despre Spider-Man, în care deși se vede capacitatea sa de a îngrămădii pe câteva linii atât acțiune deosebit de fluidă, cât și stări complexe, cred că necunoscând mai nimic despre personaj produce o poveste chiar prostă despre Spider-Man încercând să iasă dintr-o capcană pusă la cale de Misterio, continuată apoi de o pagină foarte frumoasă, dar fără nicio legătură cele care i-au precedat.
În schimb, există și o excepție aici, Dear Logan. Sunt opt pagini despre Wolverine care mi-au plăcut foarte mult. În cele patru file, Rafael Grampa sădește o lume cu grijă și o lasă să crească din nevoile și curiozitățile și fiorurile cititorului. Condensează o masivă poveste la aproape o singularate, oferindu-i o densitate care face din fiecare panou o bijuterie de artă secvențială. Tot ce este artificial, este eliminat, chiar și conflictul exterior care alimentează poveștile, fiindcă oricum până la urmă, motivul pentru care personjele din benzi se încleștează în spulberări violente este că noi, audiența, cerem așa ceva. Restul este artificiu, derizoriu, îngreunează și ascunde umanitatea din spatele unor porniri primale, de care nu ar trebui să ne rușinăm.
Aici Wolverine și alți mutanți nu se mai luptă din cauza unor comploturi sinistre și melodramatice, alimentate telenovelistic, ci în fața unei mulțimi dornice de sânge, gata să fure membrele vivisecționate
pe scenă drept suveniruri. Măștile și costumele aduc mai mult cu cele de luchadori și deși pun de un spectacol bun, nu pășesc în ring pentru glorie, ci pentru durere. Pentru a căpătă o ultimă și decisivă victorie în fața vieții, în final, pentru a se aliena complet de natura umană. Neputând să moară, știind doar să ucidă, să disece, să lovească, să zdrobească și urle, înfrâierea durerii și transformarea ei într-o altă senzație, într-un analog al plăcerii, este singurul lucru care le-a mai rămas de făcut.
Totuși durerea trupului nu este totul, iar atavismul la care se coboară nu este absolut. Pentru că asta este o poveste de iubire. Despre o iubire scurtă, nu pur sexuală, dar puțin spirituală, dominată de instinct și de nevoia de a consuma, este povestea lui Wolverine introducându-și iubita în lumea sa bizară, inversă, animalică și atât de pasională. Pasiunea însă devorează și lasă în urmă doar scrum, iar iubita înțelegând ce ar avea să devină dacă s-ar lăsa astfel prădată, nu vede altă alternativă decât să plece. Astfel Wolverine încă mai găsește dureri de care nu se poate vindeca. Finalul nu este tragic, nu este exagerat însă mi s-a părut intens, prin complexitatea stărilor în care îl lăsăm pe Wolverine la sfârșit, un sfârșit pe care l-a ales.
Execuția poveștii este superbă, de la arta un pic retro, evocând în același timp Wolverineul popularizat de Claremont și Miller, cât și pe cel actual(deși, să spunem adevărul, prea mult nu s-a schimbat), deosebit de energică și viscerală, făcând uz de cruzine, violență și sânge fără a le ieftini folosindu-le pentru a șoca. Chiar dacă personajele nu recunosc gravitatea acțiunilor lor, acest lucru forțează cititorul să le acorde mai multă atenție și importanță. Până și scriitura este este de excepție, relațiile dintre personaje fiind punctate scuccint însă mai mult decât eficient, printr-un dialog natural, multe replici având dublu înțeles, în special cea care aproape deschide povestea: ”This man needs his heart ”.
Pe lângă faptul că am vrut să vorbesc despre o bandă care mi-a plăcut mult de tot, prin cele scrise mai sus am vrut să evidențiez relația dintre mainstream și independenți și să arăt că materialul cu care se lucrează nu este la fel de important ca bunăvoința artistului de a-l privi ca având potențial și de a încerca să îl valorizeze. Ceea ce până la urmă stă la baza creației alternativilor, după cum o să vedem mai încolo. Diferă doar punctul de vedere.
PS: Îmi bag picioarele, eu o urc.
Leave a Reply