Imaginează-ți cultura precum un panou din carton pe care poeți și prozatori și filozofi și critici își lipesc încontinuu cuvintele, până când panoul devine atât de gros și mare precum un cub, iar foile s-au lipit între ele, iar cuvintele transpiră de pe o coală pe altă și se luptă cu ferocitate între ele. Imaginează-ți apoi masa aceea tocată și tranșată, malaxată, reciclată, iar apoi regurgitată într-o țesătură fină și brutală, kaleidoscopică, aproape psiheledică.

John Lenon God Head...

Gândește-te la toată frica și teama ce domină cultura umană; la paranoia care ne face dornici de a fi controlați și să visăm la extratereștri care ne răpesc în somn și la piramide construite pentru a transporta sufletele către stele și la temple unde conjurăm zei oculți și la ritualiri tantrice care transformă sexul în spiritism și ființe de lumină căzute din cer în locuri unde se găsește numai scrâșnitul dinților și la sensuri ascunse în cifre ori ani și la limbi sacre pierdute în negurile timpului. Toate astea și chiar mai mult se găsesc în țesătura aceea. Imaginează-ți un fir țesut din gândurile lui Dick și Moorecock și Burroughs și Lovecraft, De Sade și Byron. Dacă în toată țesătura asta mai încap complexe mesianice și buddha, moartea prințesei Diana și multe droguri ce aduc moarte dar și iluminare, dacă reușești să îți imaginezi toate acestea, îți imaginezi Invisible.

Nu cred că este nimic original în banda asta, însă prin modul cum se suprapun elemente plagiate și cărora li se plătește tribut chiar dacă nu îți oferă nimic, Invisibles te ajută să aprofundezi tot ceea ce ai în tine și să faci să crească aluatul cultural din care ai fost împletit. Invisibles este o bandă despre luptă și rezistență, finalmente despre revoluție, despre evoluția artei și a materiei, despre contradicții în atitudini în percepții și curente de gândire. Pentru a o putea citi, trebuie să înveți să patinezi peste text și imagini, pentru că altfel te vor înneca și seca. Dacă nu ajungi să îi înțelegi ritmul și să glisezi peste narațiune privind succind și accelerat la substrat, vei ajunge să urăști din străfundul ființei tale banda asta și este o ură pe care nu neg că ar merita-o uneori.

Secționată în trei volume, Invisibles spune povestea venirii Apocalipsei și cum celulele revoluționare și anarhiste ale Invizibilor o întâmpină. Primul este povestea conceperii revoluției. Dave este un golan strălucit de pe străzile Liverpoolului  care din cauza tendinței sale către haos atrage atenția unor oameni…răi. Oameni care se ocupă cu zdrobirea de minți și transformarea adolescenților în sclavi obedienți. Sub masca lor de clasă aristocratică, sub calmul lor glacial și încrederea nestrămutată în cauza lor, acei oameni practică ritualuri oculte și decante; și-au vândut sufletul diavolilor pentru a putea controla totul, pentru a fi peste tot și în oricine. Dave este salvat de King Mob, un nene chel, care poartă tot timpul ochelari și spune rahaturi zen din când în când, numai pentru a afla că este aleseul, că este Mesia, că va salva lumea.

Dacă vi se pare că seamănă cu Matrix, cred că îi puteți înțelege îndignarea lui Morrison când după cinci ani, un film care spune aproape aceeași poveste cu a sa, a devenit un blockbuster, pe când banda zămislită cu dragoste și pasiune de scenaristul scoțian a avut nevoie de wankathon și de un o mică transfuzie de sterilitate americană, pentru a se menține pe linia de plutire.

Să știți despre ce personaje vorbesc. De fapt ele nu sunt albastre.

Dacă Volumul 1 abundă de cultură britanică pornind de la finele romantismului până la rămășitele britpopului și sub masca delirantă a unor povești spuse parcă de Tzara sau de Burroughs  cu materialul lăsat de Lovecraft, vorbește despre lucruri umane și drame ale lumii moderne, al doilea volum abandonează subtilitatea și metatextul, abandonează clasa și devine ceva foarte apropiat de o bandă cu supereroi. Cel puțin pentru prima jumătate, dar banda a pierdut foarte mult momentum. Dialogul este mai slab, personajele seci, situațiile practic aceleași din primul volum, doar că traduse pentru texani idioți, nerezolvându-se mai nimic, doar explicând din nou ce s-a întâmplat până acolo și renunâțând la câteva nuanțe care făceau haosul din primul volum să devină un deliciu. Al treilea volum revine la atmosfera, dialogul și calitatea poveștilor de la începutul benzii, doar că mult mai accelerat, mai dens și cu mai puțină umanitate din cauza spațiului restrâns(12 numere comparat cu 25 ale primului volum). Chiar și așa, volumul trei încheie seria, aduce apocalipsa, explică misterele și satisface deplin.

Trebuie să dedic cel puțin un paragraf metatextului din banda asta, fiind una dintre situațiile în care chiar mi-a plăcut. Este o bandă de Morrison, deci elemente metatextuale sunt peste tot, de la personaje care comunică și cu cititorul, la interacțiuni cu panourile, dar este o situație unde metatextul este parte integrantă a narațiunii și este executată de minune, mai ales că, paradoxal, te implică și mai mult în poveste, în loc să îți amintească că ai în față o operă de ficțione. Spre sfârșitul primului volum, King Mob este capturat de ”băieții răi”, supus la cele mai groaznice torturi psihice, iar mintea îi este invadată, iar la fiecare atac torționarul se lovește de câte o viață falsă. Una dintre ele este cea a lui Gideon Stargrave, personaj inventat de Moorecock și plagiat nu numai aici de către Morrison, însă aici este buba faină. Și în lumea benzii Stargrave este un personaj ficțional, Morrison folosindu-se de el la fel cum se folosește de Marchizul de Sade sau de Buddha. Nu numai atât, dar scenaristul a fost în tinerețe un cititor înfocat al autorului din ale cărui texte a preluat, atât de mult încât Stargrave a devenit o parte din Morrison. Lucru care devine cu atât mai evident cu cât ultima personalitate descoperită King Mob este una care aduce foarte puternic cu Morrison însuși.

Arta deși realizată de o armată întreagă de artiști, este caracteristică lui Morrison. Dintre toți scenariștii de benzi desenate, numai la el și la Moore poți să vezi în artă atât de puternic împactul celui care îi spune artistului ce să deseneze. La Moore pentru că acesta are o obsesie aproape compulsivă față de control asupra narațiunii, a stilului și a miss-en-scenurilor, lucru evidențiat prin scenariile sale enorme. Nu știu sigur cum arată scenariile lui Morrison, este posibil să fie și ele destul de detaliate, dar în orice caz, o bandă scrisă de scoțianul ras în cap este o bandă scrisă de scoțianul ras în cap. Panourile sunt parcă niște vitralii gata să se topească, sau niște autocolante gata să fie dezlipite, suprapuse astfel încât să încurce sau să creeze șcene mai mici în cadrul celor mai mari. Nu de puține ori oamenii călătoresc din panou în panou, canalele dispar, sau obiecte de decor precum rame sau poze devin ele însele panouri.

Găsesc ilară pagina asta.

Este o bandă ciudată, tocmai pentru că este o oglindire nu a societății, ci a culturii noastre, așa cum ar arăta ea dacă cubul de la începutul recenziei ar fi aplatizat, dacă toți cei care au contribuit la cultura umană, indiferent de perioadă sau importanță, s-ar regăsi în același spațiu, în același timp pe paginile unei benzi desenate. Mă îndoiesc că va plăcea tuturor, de fapt știu că place nu prea multor oameni, fani înfocați ai lui Morrison considerând-o chiar una dintre cele mai slabe benzi ale sale. Nu este adevărat, din contra. Trebuie doar să ai grijă cum o citești.

Alte articole ca acesta, dar nu numai, aici