(Frate, chiar am exagerat cu poezele aici)

Sunt povești de Alan Moore, desenate de doi artiști excelenți, dar nu foarte prolifici. Fiind vorba despre Alan Moore, nu prea se poate vorbi despre artă, pentru că domnul Moore exercită un asemenea control în scenariile sale încât indiferent de calitatea artistului, rezultatul este unul mulțumitor, foarte plăcut, dar rareori spectaculos (deși mereu memorabil). Benzile arată bine, cu oarece pretenții de realism, cu panouri încărcate și mai ales în the Killing Joke, multe dintre ele tăcute. Sunt puternic atmosferice și dinamice. Arată bine și zic povestea cum trebuie, nu prea poți spune mai mult despre artă.

Ce este interesant la ele, e că prin lecturarea lor se evidențiază o trăsătură importantă, dar subtilă a scriiturii lui Moore. Personajele pe care nu le-a creat el, sunt conturate excelent, cu psihologii complexe și interesante, dar aproape imposibil de plăcut, cel puțin pentru mine. Îmi stârnesc repulsie, greață și chiar un pic de frică. Însă, atunci când scrie un personaj care nu este al său, nu e zămislit din propria lui materie cenușie, este scris cu respect, înțelegere, reveranță chiar. Nu este singurul scenarist de benzi care face asta (Mark Waid îmi sare în minte), dar la Moore sunt mult mai evidente extremele, pentru că parcă numai în ele lucrează.

Deși a fost transpusă într-un episod din JLA Unlimited, mi se pare ceva mai puțin cunoscută sau apreciată decât The Killing Joke (asta și pentru că Batman este mult mai popular decât Superman). Povestea decurge cam așa: este ziua lui Superman, iar Batman, Robin și Wonder Woman, îl vizitează pe Superman în Fortăreața Solitudinii pentru a-i oferi cadouri. Încă din prima scenă Moore face o treabă minunată stabilind trăsăturile personajelor și relațiile dintre ele. Tratementul aplicat lui Jason Todd(Robin) este foarte interesant, pentru că aproape nimeni nu îl plăcea, motiv pentru care l-au omorât repede. Este eroic, ajută enorm la salvarea situației, însă tot se mai găsesec reminescențe ale vieții petrecute pe străzi.

Replica lui Batman este una dintre cele mai faine fraze rostite vreodată într-o asemenea bandă. Nu numai că dezarmează acuzațiile de homosexualitate aduse lui și companionilor săi bătându-și în același timp un pic joc de Jason, dar este și un mesaj adresat cititorului, să nu se gândească în mod erotic la Wonder Woman. Majestic!

Cei trei intră în Fortăreață numai pentru a-l găsi pe Superman sub influența unei plante bizare și în mod clar extraterestre. Paralizat în lumea reală și transportat într-una virtuală, Superman își trăiește viața așa cum ar fi fost dacă Krypton nu ar fi explodat și nu ar fi fost trimis pe Pământ. Totuși, psihicul său, realizând cumva iluzia, începe să o degradeze, degenerând oamenii și stârnind conflicte, distrugând viețile celor pe care îi iubește.

Nu îmi dau seama dacă manifestația fanatic-religioasă ar trebui să fie un comentariu politic pentru ceva asemănător din Anglia sau America, dar se prea poate, venind din partea unui englez care a scris V for Vendetta. E suficient să spun că până la urmă, lucrând împreună Batman, Wonder Woman și Robin îl eliberează pe Superman și îl pedepsesc  pe cel răspunzător de starea în care l-au găsit.

Zii că nu vrei îl pocnești pe tipul care arată ca Baronul Harkonen, drept în față!

La fel ca în Marvel Man este un pic cam prea mult text aici, în unele momente dăunând pasului și poate sunând pretențioas, dar doamne ce bucățele suculente de text oniric și one-linere reușete să scoată Moore. Este o poveste densă, care cimentează importanța, semnificația și trăsăturile celor patru personaje prezente. Până la Supermanul din All Star Superman, nu cred că personajul a fost scris vreodată mai bine și cu o mai profundă înțelegere a ceea ce-l face să ticăie.

În viața sa imaginară pe Krypton este un om de știință, dar și un familist. Nu are o prezență importantă sau impozantă, ci preferă să rămână printre cei dragi sau să reflecteze în mijlocul pustiului Kryptonian. Iar asta este o parte importantă a personalității sale, care din nefericire este des ignorată. Sentimentul de alienare, înclinarea pentru contemplație și studiu, pentru cercetare a lumii exterioare, dar mai ales a celei interioară; determinarea de a-și analiza motivațiile și crezurile, lucrurile astea sunt ceea ce face personajul să fie unul memorabil.  Nu este un zeu al bunătății incontestabile putând simți furie sau disperare, iar tăria sa nu constă în abolirea acelor sentimente, ci în depășirea lor, în acceptarea rațiunii asupra instinctului, a adevărului asupra minciunii, oricât de satisfăcătoare ar fi ea.

Este o bandă foarte densă, îngropând bine în narațiune și dialog problema feminismului, a pasării vinei și suferinței pentru acte de care nu te faci vinovat. Moore aruncă niște portrete acide atât pentru technocrație, dar și pentru teocrație. Este deasemenea destul de matură, mai ales pentru perioada în care a fost produsă, cu vreo două aluzii sexuale. Iar în final, dar nu numai, câteva comentarii metatextuale cu privire la unele practici ale industriei.

În mod clar este o poveste recomandată, în special dacă din nu îți place Superman, pentru a te îndepărta de pe drumul tău păcătos și a păși în lumină.

Oh noez, the dreaded nine panel grid!!!

Okai, terminat cu asta. The Killing Joke este… o poveste mai slabă. Desigur, fiind vorba de Alan Moore și Brian Bolland, asta nu înseamnă foarte mult. Evidențiază însă cât de puternic s-a schimbat industria în 3 ani, odată cu apariția lui Watchmen și Dark Knight Returns. Evenimentele din ea sunt mai grafice, iar scriitura este ceva mai ușoară și în mod ciudat, scăpând de limbajul forțat artistic, ceva mai poetică, cu dialogul căzând frumos aproape în cadențe. The Killing Joke decurge cam așa: Batman vine în Arkham să vorbească un pic cu Jokerul, îl găsește deja evadat, Jokerul o paralizează pe Barbara Gordon, îl răpește pe Jim Gordon, îl torturează, Batman îl salvează, își înfrânge adversarul, iar în final este lăsat la latitudinea cititorului dacă Batman îl omoară sau capturează pe Joker.

Ambiguitatea și opțiunea de a alege sunt teme importante în banda asta, doar că nu realizate foarte subtil, chiar forțat, deși asta nu neapărat din cauza lui Moore. Nu știu în ce măsură trebuia să fie plasată în continuitate povestea și indiferent de răspuns apare o problemă. Dacă trebuia din start să fie plasată în continuitate, așa cum este acum, atunci finalul ambiguu este destul de stupid pentru că în mod clar îl închide pe Joker, iar de acolo încep să se destrame destule fire, povestea rămânând fără să spună prea multe, acuzațiile Jokerului fiind lipsite de fond. Dacă nu este în continuitate, atunci impactul pe care îl are povestea scade(nu eliminat complet, tot pune niște întrebări asupra cărora ar merita ceva reflecție), fiind vorba despre un Batman ipotetic, nu despre THE Batman.

În același caz, paralizarea Barbarei Gordon mi s-ar părea doar un act de cruzime, fără prea mare importanță pentru cursul poveștii(putea să rămână în comă și asta ar fi mers destul de bine mână în mână cu tema principală). Acum povestea ei a fost continuată și Barbara trasnsformată în Oracle, încă ajutând comunitatea super-eroilor și devenind un soi de model pentru infirmi, deci tot a ieșit ceva bun din tragedia ei. Structural, povestea ar fi fost mai bună dacă nu ar fi considerată canonică, pentru că în modul acesta, ar fi spus ceva, ar fi fost vorba despre postularea unor întrebări valide cu privire la psihologia lui Batman.

Deci, scena asta este atât de puternică în efectul ei, încât nu numai va motiva o grămadă de povești în DC, dar va fi și emulată de cel puțin două benzi excelente, Batman and Robin(de Morrison și o grămadă de artiști) și Casanova(de Fraction, Ba și Moon )

Polemica stârnită de Moore prin gura Jokerului este al naibii de interesantă, însă spre sfârșit ajunge să se simtă prea mult a polemică adresată efectiv cititorului și mult mai puțin personajelor. Oricum, este mult mai mult o poveste despre Joker decât despre Batman, explorându-se o posibilă origine a celebrului antagonist, creându-se în acesta o reflecția a lui Batman, implicit lasându-se teoria conform căreia și Batman ar fi nebun, doar se îmbracă în liliac ce naiba, însă își manifestă psihoza altfel.

Oricât de multe lucruri abominabile face Joker în banda asta, tot tipii ăștia doi mă enervează mai tare

Cred că problema stă în faptul că Batman este un personaj pe care nu prea poți să îl deconstruiești, așa cum se întâmplă cu altele și care este cam cel mai celebru procedeu al lui Moore. Nu prea poți să îl reduci la caractere tot mai simple, până la o serie de arhetipuri indivizibile, care sunt gata să distrugă orice pretenție ar avea personajul. Batman este deja deconstruit, iar în asta stă puterea sa nu numai ca personaj, dar și ca simbol cultural. În Planetary: Night on Earth, Whatever Happened to the Caped Crusader și Batman: Last Rites, Ellis, Gaiman și respectiv Morrison tocmai pe acest lucru se bazează, jucându-se cu diferite încarnări ale Cavalerului Întunecat producând povești tocami din principiile contradictorii pe care le reprezintă Batman. Încercând să analizeze psihologic și tematic ideea de Batman, Moore și-a închis povestea într-o capcană.

South Park e fan Batman !

Oricum, ambele povești merită foarte mult, din destule puncte de vedere. Sunt scrise de Moore, desenate de Gibbons, respectiv de Bolland. Dacă oricare combinație a acestor artiști ar produce o poveste despre o varză, tot aș citi-o pentru că ar fi mai bună decât trei sferturi din ceea ce este pe piață.

Batman: The Killing Joke poate fi cumpărat prin Amazon.co.uk

For The Man Who Has Everything poate fi citită în colecţia DC Universe: The Stories of Alan Moore, disponibilă aici

Alte articole ca acesta, dar nu numai: aici!