BD american vs BD european

Sunt câteva diferențe importante, fundamentale chiar, în modul cum este percepută banda desenată de către americani și cum este ea gândită de către europeni sau de către japonezi. Pentru a le diferenția de caricaturi, noi le numim albume, ei romane grafice, sau pur și simplu cărți.

Formatul colecțiilor diferă. Europa tinde să fie A4, în timp ce tradeurile americane sunt de dimensiuni mai mici pentru a sta mai comod pe raft lângă alte opere de literatură (printre alte motive).

Majoritatea benzilor americane sunt făcute într-un studio după specificațiile unui ”scriitor”. Este destul de evident faptul că banda americană s-a văzut mereu în relație nu cu filmul sau animația, nici asemeni benzii europene nu și-a creat o identate proprie, ci a simțit mereu spectrul romanului tronând deasupra-i. S-a văzut ca o continuatoare a literaturii pulp, nu ca producătoare de material artistic independent și nici foarte elevat. Artistul a fost transformat într-un ilustrator, obligat să își adapteze stilul către un ideal comun de realism, iar în cele mai fericite cazuri i s-a atribuit și rolul de povestitor. Dar nici atunci, banda americană nu are încredere în imagine și în puterea ei, aruncând mereu cuvinte, pentru a fi sigură. Doar e literatură, ce naiba! Și de aici se trage puternicul complex de inferioritate pe care l-au exorcizat în parte Dark Knight Returns și Watchmen.

Din modul acesta de a vedea banda desenată, din neîncrederea (uneori îndreptățită) în artist și dintr-o dorință de a demonstra validitatea benzii ca literatură, ca simplă istorisitoare, din toate aceste lucuri izvorăște o boală de care banda americană nu s-a vindecat decât prin anii 2000.

PREA MULT TEXT INUTIL!!!

Iar în cazurile în care a făcut-o, a dat în extrema cealaltă.

Amazing Spider-Man #30 - 1965

Amazing Spider-Man #97 - 1971

Spectacular Spider-Man #110 - 1986

Daredevil #50 - 2003

Mage #4 - 1984 - Ok, știu că ultimele două secvențe sunt un pic diferite de primele trei, dar n-ar fi fost foarte ilustrativ altfel...Uite:

Amazing Spider-Man #570 - 2009

Mage cerşetorul

Ajung acum și la Mage a lui Wagner. Grendel e un pic altceva decât ce mă interesează pe mine în momentul de față. De la un anumit punct a devenit o bandă superioară lui Mage, dar până să ajungă acolo aproape s-a terminat deceniul și oricum, Wagner a evoluat în altă direcție decât cea care mă interesează să o discut la Mage. Spre deosebire de Swamp Thing, sau Daredevil, Mage nu este o operă care folosind toate materialele intelectuale de care dispunea la momentul respectiv a creat ceva monumental, ci mai degrabă a prevăzut elementele care domină mediul în zilele noastre. Seamănă mult mai mult cu Ronin din punctul acesta de vedere. Mage este povestea unei creșteri, este un bildungsroman metatextual, reprezentând maturizarea lui Wagner atât ca artist, și ca om.

Banda începe cu un avatar al autorului, Matchstick, discutând autocompătimitor cu un om al străzii. Motivul pentru care Wagner a modelat protagonistul după chipul și asemănarea sa nu a fost nici vanitate, nici lipsă de imaginație, ci dorința de a crea un nou arhetip, un personaj proaspăt cu manierisme proprii și cât mai verosimile. Ceva care să se simtă viu și tangibil, spre deosebire de turma de personaje diferențiate numai de abilitățile lor. Mai târziu Matchsticks îl găsește pe cerșetor, Mirth pe numele lui, în apartamentul său, unde efectuează o serie de trucuri magice arătându-i personajului principal o față până atunci nevăzută a lumii.

Intenționat, deși nu foarte bine realizat, moralitatea din bandă este foarte clară, cu doi poli extremi; cel al binelui și cel al răului, al eroului și al răufăcătorului. Între ei nu se găsesc prea multe lucruri. Se găsește o claritate și o siguranță care îmi place în asemenea contexte; de asemenea și o forță aproape automată în spatele narațiunii. Vânați de demoni, Mirth și Kevin Matchstick procură o bandă de ajutoare, descoperă puteri noi (și identități, dacă tot suntem acolo), iar în final triumfă, cu toate că sacrificiile și turbulențele nu lipsesc.

Inspiraţie din literatură

Mage este o bandă suprinzător de literată, pulsând de elemente preluate din piesele shakespeariene și din diferitele legende englezești, în special cea a Regului Arthur; nu știu sigur în ce măsură înțelegea la momentul acela Wagner cultura la care făcea încontinuu referință și din seva căreia își modelează personajele, pentru că unele suprapuneri îmi par destul de suspecte, interesante la nivel superficial, dar spre deosebire de ce se întâmplă în Sandman, cedează la o analiză mai intensă. Totuși, asemenea lui Sandman și spre deosebire de Swamp Thing, cultura pe fondul căreia este construită bandă nu are scopul de a impresiona pe cititor, ci de a-l apropia de personaje și de narațiune. Referința nu apare ca o afirmație menită să demonstreze eruditatea scriitorului, ci este înglobată indivizibil în text. Astfel, chiar dacă Wagner nu era în stare la momentul respectiv să transmită prin dialog și cursul poveștii idealul său eroic, acesta parvine cititorului prin legăturile care le face la subtextul operei.

În mână are o bâtă(care e de fapt Excalibur...don't ask). Nu ține palma pe fundul duduii.

Scriitura din bandă este destul de amatoricească, seamănă cu ceva ce aș fi scos eu pe la 12 ani, cu personaje evidente, nu foarte nuanțate, un plot twist care se anunță de la început și un pic cam mult dialog ca expoziție acolo unde nu-și are rostul. Asta cel puțin în primul volum, în cel de-al doilea situația se remediază, dar nu despre el vorbim. Însă astea vin din lipsă de practică, nu de talent. Din punct de vedere vizual însă, este o bandă foarte puternică, cu un stil deco curățel și foarte expresiv, dinamic și totuși iconic. Wagner are foarte multă încredere în imagine, lipsind uneori pagini întregi de text, pentru că deși încă nu mânuiește cum trebuie cuvântul, deja este stăpân pe limbajul specific benzii desenate. Iar asta înseamnă că Wagner are încredere și în cititor. Genul de încredere pe care nu prea am văzut-o într-o zonă atât de apropiată de mainstream, decât la Miller. Nu îl forțează să se implice în acțiune și nici nu îl asaltează cu explicații răpidu-i astfel orice bucurie în construirea personajelor. Nu pierde timp reamintind evenimente din trecutul personajelor, repovestind întâmplările din ultimul număr și actualizând permanent starea lor psihică. Povestea curge, de la capăt la coadă, de parcă nici nu ar fi fost serializată.  Asta o face mai greu de citit lună de lună, dar mult mai intensă odată citită într-o colecție. Așa cum sunt majoritatea benzilor moderne.

De-a lungul timpului s-au făcut o serie de experimente în banda americană de a crea o formă mai matură, mai seriosă, a comicului. Artiști cu greutate precumt Eisner, Steranko sau Gil Kane au încercat să reconcilieze proza cu arta în opusurile lor, cu diferite grade de succes critic și comercial, însă Wagner a fost unul dintre primii care au găsit forma perfectă pentru un roman grafic, formă care este utilizată extensiv astăzi.

Alte articole ca acesta, dar nu numai, aici!

Poţi cumpăra Mage prin Amazon.co.uk