Hmz… Intenția inițială a fost să vorbesc despre o bandă modernă, pentru că în ritmul în care mergeam cu recenziile ar fi fost numai benzi de Miller și Moore, poate un post în care tratam ce au făcut Claremont, Byrne și Simonson. Nu de alta, dar aș adânci impresia greșită cum că singurii creatori buni anglofoni sunt ăștia doi. Din nefericire, am ales să vorbesc taman despre o bandă nu foarte strălucită. Asta este…

Blackest Night-

- cu dialog îmbunătățit -

În Europa existând deja o tradiție mai puțin sau mai mult puternică de benzi influențate de cele francofone, mai realiste, dar și mai umaniste decât cele anglofone, acestea din urmă, în special cele americane, au pătruns mai greu în acest spațiu geografic. La asta a contribuit prostul renume cauzat de cele foarte populare tipărite pe hârtie ieftină și spălate în culori proaste, dar și mediul foarte conservator în care erau create. Iar când în sfârșit apar benzi care să capete un renume în afara comunității juvenile americane, ele fie se construiesc pe o analiză atentă și cinică a întregii culturi pe care noi nu am cunoscut-o, fie descoperă procedee utilizate de mult în vechiul continent. Watchmen și Dark Knight au fost publicate acum mai bine de două decenii, însă tot sunt folosite drept vârfuri de lance în încercările de a valida critic benzile cu supereroi. Problema cu atitudinea asta este că sugerează absența progresului în banda de gen până la ele și chiar după ele. Dar despre sanctificarea lucrărilor influente parcă am vorbit.

Totuși, în banda cu supereroi se mai păstrează cu sfințenie un alt canon: continuitatea. Oamenii iubesc continuitatea și stabilitatea din acest mediu. Țin ca poveștile să traseze linii clare și să știe sigur care povești sunt adevărate și care nu, de parcă un anumit eveniment sau chiar anunț ar arde toate revistele care nu mai sunt ”reale”. Tocmai de aceea, cele mai bine vândute benzi în afara celor apoteozate, sunt cele eveniment, pentru că în ciuda poveștii slabe care le caracterizează în general, aduc schimbări, uneori nu doar superficiale, ale status quoului. Iar cu astfel de benzi se ia contact la început. Civil War cred că a fost a treia bandă pe care am citit-o după Planet Hulk și câteva numere din Deadpool de Kelly, pentru că la momentul respectiv numai despre asta vorbeau internauții care se ocupau de așa ceva. Poate cândva o să vorbesc și despre ea, dar nu prea văd rostul pentru că s-au zis destule și nu prea am ce să zic. În schimb, Blackest Night eventul de la DC, început vara trecută și terminat destul de recent, este unul dintre cele mai aclamate titluri de acest tip din ultimii ani și într-un fel înțeleg de ce. Dar asta nu înseamnă că e ceva de capul lui.

Și mi se pare normal ca o asemenea demonstrație de prost-gust, dar și de închistare habotnică să îndepărteze cititorul care nu a crescut cu așa ceva, a cărui copilărie nu a fost marcată de Green Lantern și Aquaman sau de Firestorm. Banda asta m-a făcut să mă întreb dacă mai are rost să îmi bat capul cu benzile pe care încerc să le apăr. După aia am găsit Anihilation și mi-am revenit.

Is it a Care Bear? Is it a pokemon? No, it’s a shitty comic!

Blackest Night începe cu un tip lingând un craniu. Și asta sintetizează tot ce se întâmplă mai încolo: gest inutil, după gest inutil, după gest inutil… Înțelegi unde vreau să ajung. Premiza sincer este destul de tare, chiar dacă plagiată un pic de la Marvel Zombies, anume o serie de eroi se întorc din morți sub formă de zombi și eliberați de umanitate se descarcă de toate regretele și sentimentele reprimate în timpul vieții.

The Specter este una dintre cele mai puternice entități din universul DC (Superman este un muc pe lângă el), iar zombificat ar trebui să fie awesome și înfricoșător… numai că nu mai apare deloc în bandă, nu se mai zice nimic de el… Ugh!

Cel puțin în teorie, pentru că aici apare prima problemă. Până și Marvel Zombies, bandă publicată mai mult în glumă, este mai adâncă și vorbește mai mult despre personaje decât Blackest Night, bandă scrisă ca încoronare a unui an întreg de povești. În afara câtorva insulte nu foarte interesante, interacțiunile cu Black Lanternii (pentru că zombi nu sună bine) se rezumă la luptă, eventual ucideri violente fără implicații psihologice.

Apoi, nici după ce am citit tie-inurile care explică apariția mult prea târzie a unor eroi, tot nu mi-a lăsat impresia de vastitate a conflictului, sau a pericolului în care se află personajele. Tot conflictul are loc în oraș, într-un spațiu închis, dacă nu mă înșel, într-un singur oraș… Ăia buni primesc mereu aliați, i se mai rupe lui Atom costumul, apare’ șefu negrișorilor, mai stă Firestorm să moară, dar cam atât. Niciun moment care să afecteze cu adevărat soarta conflictului și să te facă să te întrebi cum dracu or să scape. Asta și pentru că este dureros de evident ce vor face la final.

A, și ghiciți ce fel de lantern apare mai încolo, pentru că dacă își unesc razele nu e destul să bată bossul. #-o


Arta e ok, făinuță uneori, portretizează bine acțiunea, doar că toți Black Lanternii arată cam la fel și nu se mai diferențiază aproape deloc de pe la jumătatea seriei. Dar și asta este din vina poveștii. Banda este una slăbuță. Are niște găuri enervante rău în poveste, tot potențialul de caracterizare a personajelor se pierde după al treilea număr, iar toate referințele culturale parcă prevestesc finalul penibil pe care speram să nu îl folosească.

Ăștia nu au niciun scop în bandă. Mă rog, altul în afară de a da naștere altor miniserii inutile și tâmpite (deși…)

De ce a plăcut, totuși? Marketing puternic, tie-inuri nu foarte multe și care chiar relevă câte ceva despre eveniment, poveste foarte digerabilă și puternic bazată pe acțiune… Toate ar putea fi motive și au contribuit, dar nu acesta este cu adevărat motivul, ci modul cum folosește continuitate.

Credeți-mă, e mai bine așa. Dialogul lor se rezumă în cel mai bun caz la ceva de genul ”Liga a fost nașpa cu noi, așa că trebuie să vă mâncăm inimile”, ori, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori, referințe culturale.

Cadrul în care se petrece Blackest Night a fost construit timp de un an în mai multe titluri, deci oamenii știau la ce să se aștepte, spre deosebire de Final Crisis care a fost aproape periferică universului, neavând legătură cu aproape niciun tie-in, iar apoi, tot spre deosebire de Final Crisis modifică continuitatea și alterează status-quoul, dar față de evenimentele de la Marvel, face asta într-un mod pozitiv. Nu moare niciun personaj mult iubit, nu sunt scoși eroii în ilegalitate, nu vine un nebun la conducerea lumii. Nu își asumă riscuri așa că toată lumea poate răsufla fericită. Este echivalentul unui film de acțiune care arată ok și la care poți numai bine să ronțăi în voie floricele.

Alte articole ca acesta, dar nu numai, aici!