Dă-o-n măsea de artă!

(Scriu asta fără să-mi beau cafeaua cu gâtul și jumătate de spate înțepenit.)

E un anumit forum pe care nu prea vreau să mai comentez, în parte că mă simt claustrat acolo, pe de altă parte că n-am nimic în comun cu oamenii care s-au aciuat acolo. Dar un domn a lăsat un comentariu ce conținea chestia asta:

Revenind la discutia de mai sus – despre “elite” – nu poti sa nu observi ca pustii – in general – sunt avizi dupa ultima tehnologie si entertainingul facut posibil de aceasta – nu stiu care dintre ei ar prefera o banda desenata in locul ultimului joc video. Probabil tot la fel de atragatoare au fost si bd-urile la vremea lor – de unde ideea de a combina ultimele gadgeturi cu benzile desenate imi pare nepotrivita.

Pe lângă faptul că problema e oarecum circulară și derivă din faptul că domnului i se pare nepotrivită asocierea unui gadget cu banda desenată (i.e. benzile sunt de hârtie – puștanii sunt tehnofili – nu citesc benzi – benzile pe iPad sunt câh – benzile sunt de hârtie), am câteva obiecții:

  1. Îmi pare că puștanii sunt mai degrabă avizi de divertisment, cât mai ieftin și cât mai mult. E un segment imens din populație care nu-și permite (sau nu vrea) produse de la Apple sau telefoane cu sistem de operare sau alte drăcării din plastic și siliciu. Sau care nu le folosesc pentru divertisment ci să-și verifice obsesiv notificările pe Facebook (guilty), sau să stea pe 9Gag la cursurile de PL (guilty again). Privați de Angry Birds, oamenii ăia recurg și ei la ce pot. Mai la privit obsesiv pentru a treia oară la Grey’s Anatomy, mai la stat pe 9Gag-4chan-tumblr. Unii chiar citesc. Alții citesc benzi desenate, sau ar citi. Cred că sunt mai îndreptățit să vorbesc despre preferințele puștanilor decât el.
  2. Poate ar prefera să citească benzi desenate că-s hipsteri și pare o chestie demodată și ironică pe care s-o facă. Poate ar prefera să citească benzi desenate că se identifică culturii ”geek”. Poate ar vrea să citească benzi desenate pentru că treaba asta pare o noutate și sunt curioși. Poate ar vrea să citească benzi desenate deoarece persoane foarte interesante ca mine o fac. Sau poate pentru că oferă o bucată foarte bună de divertisment?
  3. Benzile desenate or să se combine cu mediul digital că se vrea sau că nu se vrea. Chestia e că dacă nu o să facă nimeni niciun efort pentru a populariza banda pe net, cel puțin nimeni cu oleacă de ambiție artistică sau vână critică, ăsta va fi standardul pentru benzile Internautice. Sau poate chiar ăsta.

Dar mai e o chestie, care-i defapt motivul pentru care m-am urnit să scriu polobocul ăsta.

Vreau sa le vad ca tind spre arta – fie ca e vb de tehnica sau idee – si practic de aici incepe toata problema.

Da, de aici pornesc toate problemele mele.

  1. În primul rând, tot mai avem impresia asta că Arta este o dimensiune absolută a operei de artă și că nu depinde de accepțiunea unui grup sau al altuia?
  2. De unde rezultă că cine decide ce e artă? E un cuvânt și un concept atât de ridicol în complexitate încât îmi pare inutil. Poate pentru mine chestia asta e artă. Sau asta.
  3. Lăsăm la o parte așa ceva.
  4. Arta în mediile consacrate nu poate exista, în cea mai mare parte, fără consum. E o dihotomie care a fost cultivată chiar de către autori și nu prea poți avea film de artă fără Hollywood/Bollywood/Luc Besson. Nu poți avea jocuri de artă fără iterația anuală de NFS sau Fifa. Nu prea poți avea artcomix sau benzi à la L’Association fără marile companii producătoare de benzi de gen.
  5. Ba nu, n-am chiar scăpat de primul punct fiindcă domnii care afirmă că fac artă s-au autodefinit în opoziție cu domnii despre care dânșii zic că n-ar face artă.
  6. E contraproductiv să te gândești că faci artă (sau că alții n-ar face artă) când lucrezi într-un mediu pentru care publicul și chiar criticul nu are niciun fel de aparat cu care să-i judece valoarea (exceptându-mă pe mine, evident). Pentru că nu este o definiție cât de cât acceptată pentru ce înseamnă artă în banda desenată și or să vină unii cu nostalgia pe cap, alții cu concepția de artă din artele contemporane, alții cu arta din literatură, alții cu arta din film, alții cu arta de la benzile nord-americanilor, alții cu arta de la benzile francezilor și o să fie aiurea.

Vroiam să mai zic de faptul că banda desenată cam e singurul mediu care de la origini până în prezent nu a avut decât foarte puțini reprezentanți care creau din start pentru adulți (sau chiar adolescenți mai târzii). Până prin anii 80-90 (aproape contemporan cu mine, frate!) toate capodoperele veneau din benzi pentru copii. Au Herge, Kirby, Tezuka subtexte care pot fi înțelese numai de minți mai coapte? Au folosit și dezvoltat procedee inovatoare în narațiunea secvențială? Da și da. Dar nu știu, e ceva care mă roade gândindu-mă că nu se adresau chiar sincer unui public și mascau în metafore discursuri sau monologuri, în loc de a căuta dialoguri.

Ok, cafea!

VN:F [1.9.5_1105]
Rating: 0.0/5 ( votes cast)

Marvel a făcut ceva bun anul acesta!

Marvel a făcut chestia ce trebuia făcută de vreo doi ani de când s-a lansat comiXology: colecții!

Sunt alții care au făcut-o înaintea sa, dar înafară de DC nimeni n-are un catalog pe o asemenea scală și nici măcar ei nu au atât de multe benzi importante* care nu mai se mai tipăresc și se găsesc doar la mâna a doua. Prețurile sunt destul de inegale (la 6.99$ poți cumpăra atât colecții de 84 de pagini, cât și de 165…), dar în general din câte am văzut sunt mai ieftine decât versiunea tipărită, iar selecția este gândită cu cap. Iar după redesignul lui comiXology, treaba e chiar plăcută.

*Într-un univers comun, în care întreaga istorie publicistă a personajelor din 1960 până acum contează, s-a acumulat un număr impresionant de povești, unele dintre care sunt puncte pivot în evoluția personajelor respective, la care se face destul de des referire într-o formă sau alta. De asemenea au colecții care prezintă începutul unor povești ce se spun acum, care nu prea se mai găsesc.

VN:F [1.9.5_1105]
Rating: 0.0/5 ( votes cast)

100 Gloanțe, un panou?

Stăteam azi noapte și citeam 100 Bullets când am observat partea asta care m-a impresionat prin eficiența de care dă dovadă.

Azzarello nu mă încântă în mod deosebit, nu mai mult decât ar face-o un Rucka sau un Brubaker, însă Risso îmi stinge setea de Miller imitându-l pe José Muñoz (poate pentru că vine din aceeași școală de artiști ca Muñoz). Nu este la fel de bun ca vreunul dintre cei doi, dar preferă o estetică mai clasică  (aka femeile nu îi sunt niște aglomerări coșmarești* de fese, buze, sâni și pulpe) poate mai ușor de digerat și are momente de sclipire în ceea ce-i privește narațiunea secvențială. Cum ar fi acesta.

Găsim aici 3 panouri, dar care cuprind cinci elemente în secvență, fără a recurge la artificii mai periculoase, doar profitând la modul cum parcurge ochiul pagina.

Până aici îmi pare destul de evident, deci nu stau mult peste. Bordul mașinii este elementul din prim plan, cel mai impunător și primul de aici pe care îl observăm   în momentul în care privim pagina. De asemenea o încadrează pe Dizzy, transformând parbrizul într-un alt panou, poate și din cauza grafismului stilizat sau al paginilor lipsite de grilă care ne-au educat să citim astfel banda. Același lucru se întâmplă și cu oglinda retrovizoare, ceea ce ne oferă o perspectivă dublă asupra evenimentelor dar fără a altera imersarea în poveste. Interiorul mașinii acționând drept ramă ne îndeamnă în primă fază să trecem repede peste el spre reacția personajul, într-un mod care reproduce senzația de a vedea cu coada ochiului o mașină ce se îndreaptă în viteză către noi.

Însă mie porțiunea finală mi se pare cu adevărat demnă de interes. Oglinda retrovizoare plasează un chip în spatele volanului, o persoană capabilă de reacție, pe care o căutăm, motiv pentru care privim înapoi, purtați de lucrurile care atârnă ca o punte între oglindă și bord, spre mâinile de pe volan așteptând ca acesta să fie smucit, iar apoi din nou la fața hotărâtă ce se reflectă în oglindă. Lucru care crează tensiune în scenă, până când este eliberată în panoul din final. În acest moment se pot spune câteva lucruri și despre plasarea literelor, realizată de către Clem Robins.

Locul unde se găsește acel ”Stop!” servește, printre altele, același rol precum craniul sau crucea, făcând legătura între palmele strânse pe volan și ochii șoferului, fiind reiterat pentru cititor de fiecare dată când parcurge acel traseu. Iar zgomotul produs de roți care iese din cadru încurajează datul paginii. Desigur, aici are un pic de merit și Azzarello, pentru că dacă n-ar fi lucrat destul la caracterizarea protagonistei probabil că nu ne-ar fi păsat de soarta ei.

PS:

Mi-a atras Lucia atenția că mai natural începutul secvenței se citește astfel.

Ceea ce n-am negat. Chiar dacă se ajunge tot la punctul de unde am pornit, m-am gândit să specific pentru a nu fi probleme legate de claritate.

*să-mi bag picioarele, chiar există cuvântul ăsta…
VN:F [1.9.5_1105]
Rating: 0.0/5 ( votes cast)

T.S. 2.0

Top Shelf este una dintre editurile mele preferate, iar cu T. S. 2.0 s-ar putea să fi urcat în vârf. Autodescrierea aptă ne anunță că nu este o antologie, dar nici un portal de webcomics. Îmi aduce aminte mai mult de inițiativa lui DC cu Zuda de acum câțiva ani și sper să sfârșească mai bine pentru că îmi pare un prim pas, și încă unul mare, în utilizarea mediului digital spre sporirea potențialului benzilor desenate. Oferă un forum unor autori nu atât de cunoscuți pe cât ar trebui să fie unde să-și etaleze măiestria, sau unde să-și serializeze benzile spre a fi colectate și tipărite mai târziu.

Printre altele îmi place accentul pus pe creatori și pe spațiul internautic personal, centralizarea recenziilor primite și faptul că oferă un RSS feed (ceea ce eu m-aș gândi că este ceva comun și obligatoriu, dar nu e întâlnit peste tot). Mi se pare totuși că readerul e cam un pic cam lent.

De asemenea printre autorii multinaționali îi găsim pe Brecht Evens, Matt Kindt, Michael DeForge, Dunja Janković, Nate Powell, Dash Shaw, Noah Van Sciver și polarizatul Jeff Lemire.

VN:F [1.9.5_1105]
Rating: 0.0/5 ( votes cast)

Shadoweyes

Shadoweyes este o bandă care are un soi de supereroi în ea, dar nu este o bandă cu supereroi, cel puțin nu în sensul clasic. Ross Campbell preferă să se concentreze pe angoasele adolescenței, probleme de sexualitate, nu neapărat erotism, și relațiile dintre personaje. Ceea ce nu înseamnă că ar duce lipsă de secvențe de acțiune, care sunt destul de interesante chiar dacă nu eficiente din punct de vedere al spațiului și mi se pare că încearcă să dinamizeze prea puternic pagina, ceea ce nu merge prea bine cu stilul său.

VN:F [1.9.5_1105]
Rating: 0.0/5 ( votes cast)

Pentru că nu vreau să doarmă blogul

Mare parte din articol a fost inițial un răspuns, pe care am ales să nu-l public, la un răspuns primit cândva și undeva, nu mai știu pe unde și când. Era într-un fel vorba despre torrente și benzi desenate, preferințele unora de a pirata și a altora de a cumpăra fizic. Era vorba cumva și de benzile digitale. Oricum genul de discuții care n-au evoluat din 90.

Să clarific niște chestii legat de părerea mea față de benzile tipărite vs. cele în format electronic, fiindcă am spus niște chestii de-a lungul timpului care m-ar putea face să par schizofrenic, ceea ce este totuși o posibilitate.

Este adevărat că traducând o bandă dintr-un format în altul se pierde ceva, nu mereu același lucru. Uneori asta contează foarte mult, alteori foarte puțin. Diferă nu numai de la bandă la bandă, cât și de la persoană la persoană sau de la device la device.  Unul dintre cele mai mari talente, din punctul meu de vedere, al unui artist de bandă desenată este utilizarea eficientă a unei pagini. Luarea unei anumite forme de hârtie, cu dimensiuni și proporții standardizate, pentru a secvența acțiunea astfel încât să devină o adevărată unitate structurală, nu diferită de o strofă, sau capitol, sau cadru. Nu știu altundeva în cultura populară unde unitățile structurale să fie atât de puternic legate de spațiul ocupat de produs. Iar de aceea sunt opere (cam tot ce e pe filiera Eisner-Steranko-Miller, dar nu numai) care suferă enorm odată scoase de pe hârtie. La fel cum sunt webcomics care suferă odată ce sunt tipărite.

De aceea industria asta este printre ultimele care se aruncă în așa ceva. Însă distribuirea prin Internet aduce și unele avantaje cum ar fi accesibilitate, disponibilitatea produsului, rapiditatea achiziționarăii și preț redus. Acum, fiecare ia în calcul lucrurile astea pentru a-și maximiza plăcerea obținută de pe urma lecturii.

Dacă la muzică, de exemplu, distribuția ilegală a pus bazele infrastructurii (mă rog, au găsit moduri eficiente de a folosi infrastructura fizică și informațională deja existentă și au popularizat unele protocoale/arhitecturi cum ar fi peer-to-peer) și modelelor sau formelor, destul de diferite de cele clasice, sub care să ajungă produsul la client; în cazul benzilor desenate treburile șchioapătă un pic, pentru că singurii care au găsit metode de a face plăcută și chiar intraductibilă experiența lecturii pe un dispozitiv electronic sunt oamenii care fac webcomics. Iar marea majoritate oricum copiază formatul folosit de stripurile umoristice de pe vremea când era străbunica fată, fără a utiliza spațiul la adevăratul său potențial. Și nici măcar nu vorbesc despre ”pânze infinite” mai extravagante, șiretlicuri în cod sau inserări de media(astea oricum mă deranjează).

Totuși de câțiva ani (1-2, cel mult; cel puțin cu oarece eficiență), mulți folosesc ”webcomicul” pentru a serializa gratuit o bandă care va vedea lumina zilei sub tipar și care va fi digerată de un cu totul alt public. Nu este o metodă care revoluționează forma de artă și împinge către alt nivel banda desenată digitală. Dar dacă nu contribuie unei revoluții artistice, măcar ajută progresului comercial, ducând din acest punct de vedere banda desenată spre pășuni mai verzi. Care este locul spre care se îndreaptă și companiile mai mari (evident, fără partea de gratuit), precum Dark Horse, sau cum aș fi sperat eu DC. Doar că au făcut un terci din toată inițiativa digitală. Merită să moară în chinuri, dacă sunt anacronici.

Probabil am mai zis chestii de genul ăsta. În cel mai bun caz sunt truisme (și cât m-aș bucura să mi se scoată ochii că ăsta-i cazul). În ză second best case, cum aș zice dacă aș folosi astfel de exprimări, o să mi se spună că mai bine rămânea și putrezea prin sectoarele mele de disc.

VN:F [1.9.5_1105]
Rating: 0.0/5 ( votes cast)

Despre stil în Hellboy și Elabuga

Nu pot să am pretenția la o recenzie în adevăratul sens al cuvântului, la o descriere de ansablu și judecăți de valoare, mai ales când unele mult mai pertinente circulă deja, însă sper că pot lua un element important pentru respectiva bandă desenată și să spun ceva despre el.

În cadrul discuțiilor despre estetica benzii lui Talambă s-a ridicat problema influenței lui Mignola. Atribuirea ei asupra lui Alex Talambă e posibil eronată, din punctul meu de vedere. Umbrele puternice, figurile stilizate și culorile mate sunt lucurile care duc cu gândul la autorul nord-american (dar nu numai), iar câteva artifcii, fie ele de design sau narative, cred că înlătură dubiile cu privire la impactul unora dintre lucrările acestuia asupra operei de față, chiar dacă autorul român nu li se aservește complet. Dar Mignola nu este doar atât. Poate e doar o problemă de exprimare, dar cred că trebuie punctată.

N-aș putea spune că Mignola a desenat într-o varietate de stiluri, nu e nici pe departe un Moebius, însă cel care îi este asociat generic a fost dezvoltat în cadrul lui Hellboy și este puternic responsabil de succesul benzii, tocmai din cauza modului cum reflectă subiectul ei. În Hellboy este vorba despre monștri care s-au ascuns în folclor, despre ființe dinafara acestei lumi, ființe care nu pot fi afișate decât în frânturi, rareori în întregime și la lumină, pentru a nu strica iluzia susținută de narațiune; despre ierarhii complexe și planuri milenare ce nu pot fi încadrate decât de cea mai fină și calculată linie, cuprinse în compoziții închise care nu lasă timpul să se scurgă, căci sunt înafara lui.

Iar în momentul în care centrul atenției s-a mutat pe personaje, pe parcursul și evoluția lor, pe sentimentele lor, luând naștere BRPD, stilul nu mai putea fi același, Mignola lăsând loc lui Guy Davis, cu arta sa mai murdară, mai umedă, cu mai multă adâncime și mai puțin teatrală, mult mai capabilă să reprezinte reacția celor prinși în jocurile din umbră. Iar când Mike Mignola a fost înlocuit de Duncan Fegredo la Hellboy, acesta din urmă a continuat multe dintre caracteristicile înaintașului său, pentru că altfel nu se putea.

De aceea mie mi se pare că în Elabuga s-au făcut niște alegeri nu chiar inspirate. Primul capitol nu suferă, ba din contra, fiindcă prin artificialitatea stilului se distanțează de adevăratul război, de adevărata cruzime și suferință provocată, astfel putând oferi spectacol  într-un fel, poate sumbru, dar ancorat în istorie. Totuși tocmai cruzimea și suferința sunt lucruri care ar face ceva sens din partea care urmează, iar în absența lor, cea mai lungă bucată din bandă curge mult mai repede și cu mai puțin impact decât ar fi făcut-o altfel. Nici măcar trăirea mistică, fiorul descoperirii noii credințe și al revelației divine nu scapă de la a fi știrbit, căci e greu să iei în serios ceea ce se întâmplă pe pagină, când totul este atât de stilizat; atât de diferit de lumea ce ne înconjoară, încât supranaturalul nu doar că nu pare nelalocul său, dar nici nu ne îndeamnă să îl căutăm înafara textului.

Pentru a nu exista neînțelegeri: este o bandă care se merită. Până și faptul că lucrurile la care cârcotesc sunt mai subtile decât obiecțiile emise până acum la alte produse autohtone are trebui să ateste asta, dar poate nu e destul de clar. Este o bandă pe care recomand să o citiți. Posibil și să o cumpărați sau să o împărțiți, să discutați despre ea, despre cum ar fi putut fi mai bună, despre ce a făcut interesant în anumite secvențe și despre cum s-a greșit în altele.

VN:F [1.9.5_1105]
Rating: 0.0/5 ( votes cast)

Achewood

de pe forum
Sunt benzi care au poezie în linie; benzi în care fiecare umbră relevă mult mai mult decât ar putea ascunde vreodată, iar secvențarea planșei face orice cuvânt să fie superfluu. Sunt benzi care reușesc să reducă substanța la ideal, capturând în închisoarea planșelor sale mai multe dimensiuni decât am putea concepe vreodată.
E de prisos să spun că Achewood nu e o asemenea de bandă, ci poate cea cu al doilea cel mai leneș grafism din câte am văzut (prima fiind evident Dinosaur Comics). Însă ceea ce pierde prin lirismul vizual oferă neașteptată forță întregii narațiuni.
Sfidează descrierii adecvate, iar să zic despre protagoniști că sunt animale, vii sau împăiate, antropomorfizate și roboți ce trăiesc sub pământ într-o lume nu diferită de cea a oamenilor, ar însemna să-i fac un deserviciu pentru că ar banaliza toată nebunia ce ne e pusă pe ecrane de către Chris Onstad.
Începând pe întâi octombrie 2001 cu glume absurde, făcute în general pe seama lui Phillipe, o naivă focă perpetuu la cinci ani, toate constrânse în trei panouri, a început destul de repede să se transforme în altceva. Absurdul situațiilor și al personajelor nu a fost abandonat ci expandat, acaparând narațiunea tot mai vastă, chiar barocă în anumite puncte, devorând logica cititorului, lăsând în loc un gol oniric care nu ar putea fi mai relevant pentru realitatea noastră.
Personajele încep afaceri, intră în diferite relații amoroase, pastișează clasici ai literaturii și cinematografiei, au experiențe transcendentale, pătrund în rai și iad, scriu romane și subtitrează filme pornografice, devin staruri muzicale, descoperă rude pierdute, explorează luna, se îmbată, gătesc, scriu programe, sparg pagini web, suferă depresii, iar în final tot aparentul haos este aplanat de o suspectă autenticitate insuflată lor.
Pentru că oricât de simpliste și repetitive ar fi desenele, Ray și Roast Beef capătă caracterizări deosebit de complexe și chiar raportabile, iar tocmai ancorându-le atitudinile în cele ale cititorilor, Onstad le transformă acțiunile în ceva cu adevărat umoristic și nu le lasă să decadă spre simple exerciții în neinteligibil.
Uneori poate aridă din cauza artei, alteori mai mult reușind să deprime decât să aducă zâmbete, Achewood a fost o lectură care nu a încetat totuși să satisfacă până la a sa abandonarea la începutul acestui an.
VN:F [1.9.5_1105]
Rating: 0.0/5 ( votes cast)