Postarea săptămânală – The Avengers (video)
De dată asta se aude cât de cât bine, pentru că m-am hotărât să folosesc altceva decât microfonul și webcamul laptopului.
Cartea lui George (sau Alin e hater maxim)
Profesionalismul înseamnă aderarea la un set de reguli și practici comune al căror scop este în principiu creșterea eficienței realizării unui produs sau în oferirea unui serviciu. Problema apare atunci când respectivele practici se formalizează excesiv, se birocratizează, ceea ce face ca profesioniștii să devină interschimbabili, iar profesia, mai ales din punctul lor de vedere, să-și schimbe punctul focal de pe rezultatul final, ceea ce i se oferă clientului, către completarea unor detalii diminutive.
Ce vreau eu să spun, nu este că în mainstream lucrează profesioniști, iar în alternativă amatori sau profesioniști proști (*). Exceptând ramuri foarte îndepărtate ale alternativei/independenței/avangardei majoritatea reprezentanților artelor comerciale fac un act de comerț(duh!) și respectă o serie de rigori. Chiar și în afara mainstreamului se fac lucruri ”pentru că așa se fac”; exceptând atunci când nu. Nu, diferența dintre mainstream și restul este tocmai acea generalizare și fosilizare a rigorilor (*); iar diferența dintre profesionalism și amatorism este înțelegerea motivului pentru care ele există și respectarea lor când este necesar.
Acum, să văd cum o să fac introducerea asta relevantă pentru Cartea lui George, o antologie de benzi desenate românești publicată de Hardcomics și îngrijită de librăria Jumătatea plină; de asemenea pare să fi stârnit câteva controverse, dar nu mă bag aici. Motivul central al albumului este George, a cărui viață și genealogie este ilustrată de cei douăzeci de artiști ale căror lucrări compun colecția. Nu este un volum memorialistic în vâna lui Epileptic, Persepolis sau Blankets. Narațiunea nu este una continuă. Nici nu este una singură, la fel cum nici George nu este unic ci caleidoscopic.
Se punctează momente cheie din viața fiecărei persoane, dar nu într-un mod care să universalizeze trăirile, ci să le facă specifice. George nu este un Ion, nu este un arhetip, este un individ. Cu riscul de bate o idee până în pământ, el este de fapt douăzeci de indivizi, fiecare privind viața printr-o altă prismă, dintr-un alt unghi, cu lentile de alte culori și dioptrii. Prin modul cum este structurată și compusă se opune ideii de conformare, artistică sau socială, și este o inversare isteață a clișeului personajului cu nume comun care-i tipul omului de zi cu zi. Povestea existenței este una banală; cu toții copilărim, avem bunici, ne pierdem, avem dependențe, ne îndrăgostim și într-un final murim. Ceea ce diferă enorm este cum percepem și relatăm fiecare eveniment. Aparent unii sunt pretențioși rău în ultima privință.
Ileana Surducan începe cartea cu o poveste viu colorată despre copilărie și imaginație în care orașul ce va fi important în benzile următoare, este creat în urma unui joc cu un monstru murdar și adorabil; se încheie potrivit cu o posibilă referință la Pisica Spelată, începutul benzii românești fiind suprapus pe începutul antologiei. Maria Surducan (*) pune capăt colecției cu o poveste în care căderea rețelei de telefonie mobilă și RDSului anticipează sfârșitul lumii. Toate inconveniențele traiului citadin capătă valențe apocaliptice și mitologice; morții învie să-și recupereze apartamentele moștenite de urmași, metroul se închide din cauza potopului, iar eroul nostru stă să cadă de pe marginea lumii împreună cu vecina de deasupra.
Cele două ar putea foarte bine să închidă aproape orice fel de meta-narațiune. Funcționează bine ca benzi desenate și ca povești de sine stătătoare, păstrând o coerență tematică, dar și marcând o evoluție. Copilăria lui George este ilustrată fără panouri conturate,e plină de linii curbe, ondulate și culori calde, în timp ce Moartea lui George își închide personajele în panouri, uneori minuscule, paleta aleasă este mai rece, mai urâtă chiar, fără a-și pierde din estetică, iar toată liniatura este frântă. Însă stilul general al niciuneia nu este deosebit de agresiv sau distanțat de concepte evidente ale benzii desenate, astfel încât pot introduce și scoate cititorul în operă, fără a-l șoca.
Acum, pentru mine, problema acestui album este amestecul de profesionalism și amatorism, aspirația către forme noi ale benzii desenate și către cele mai osificate, aproape banalizate. Se produc uneori frânturi care anulează impulsul și coerența volumului; narațiunea nu numai că pierde și puținul sens pe care îl acumulează, dar apar discordanțe tonale, diferențe în viziunea artistică care cu greu pot fi reconciliate. Iar asta se întâmplă cu atât mai mult când banda care cauzează una din aceste franje este una dintre cele mai competente din volum. Bunica lui George nu poate fi ignorată și trecută cu vederea pentru că este unul dintre cele mai bune exemple de narațiune secvențială și demonstrează ceea ce-i mișto la banda mainstream. Cu toate astea, e dubios că Tamba (*), în al cărui ADN artistic pot fi regăsiți Toth, Caniff, Pratt și Mignola (*)este pus alături de artiști care nu aduc nimic din benzi desenate ci din street-art, design grafic, colaj, fotografie, poate animație și care vor prea puțin să producă povești compacte, cu un fir narativ riguros și personaje discrete, ci să se exprime și să experimenteze, chiar și atunci când nu au mare lucru de spus și o fac lipsit de (auto)ironie și savoare.
Cacofonia pare să fie mai mică când e vorba de cele realizate de oameni mai puțin competenți, dar purtând la fel de mult din influența unui stabiliment bedefil sau al altuia. Poate și fiindcă păstrează elemente, fie ele doar de decor, comune cu restul volumului. Sau pentru că nu reușesc să intereseze la fel de puternic cititorul. Oricum, cele care pot să-l atingă le depășesc numeric pe celelalte.
Preferata mea trebuie să fie George se căsătorește, de Alexandru Ciobotariu și Jean Lorian Sterian. Evenimentul este prezentat economic, cu lirism, aproape cu un pic de abstracție pentru a crea un portret suprarealist al nunții și al iubirii. Din nou și din nou așteptările și preconcepțiile se întorc împotriva cititorului, iar în final împotriva lui George, dar nu pentru a ataca, ci pentru a deschide idei și puncte de vedere noi. George ne spune că vrea să devină actor pentru a juca supereroi. Care supereroi nu există(*) așa cum și-i închipuie George. Apoi, e resemnat din cauză că e doar un bărbat, destinat să facă lucrurile pe care orice om le face. Cum ar fi să se însoare. Iar mireasa lui nu are o frumusețe tradițională. Însă în momentul rostirii jurămintelor cei doi miri își transcend condiția de doar femeie/doar bărbat, contopindu-se, devenind unul și zburând deasupra celorlalți. E un joc al inversării, al depășirii limitelor și ieșirii din cicluri, ilustrat frumos prin linia și creaturile expresive ale lui Ciubotariu. Iar totul fără pretenție sau patetism sau gravitate excesivă.
Până la urmă defectul acestui album este ambiția prea mare. Motivul fundamental este mult prea specific pentru douăzeci de artiști cu stiluri grafice și narative atât de diferite, iar ce structură și coordonare tematică s-a reușit a fi oferită este de apreciat.
PS: antologia poate fi citită online, în engleză aici.
Comics, francize și vânzări (poate partea I)
Încerc să scriu lucruri care sunt relevante pentru noi. Noi ca site, noi ca industrie. Cel mai important pentru noi ca industrie ar fi pur și simplu crearea de benzi (*) și testarea diferitelor metode de publicizare și distribuție (*). Eu nu pot decât să comentez, din postura de consumator al benzii de pretutindeni și om care studiaza banda nord-americană puțin mai mult decât ar fi sănătos, lucrările și atudinile interne. Mai pot să notez ceea ce s-a încercat înafara, atât pe partea de creație, cât și pe partea de afacere.
Vreau astăzi să vorbesc despre cum este structurată industria benzii desenate nord-americane și ce înseamnă banda nord-americană de fapt. Pentru asta trebuie să mergem cam până prin anii 70-80 să vedem cum stătea treaba atunci. La momentul resptectiv piața lor avea trei straturi, teoretic după popularitate.
Above Ground sau mainstreamul – benzile pentru copii, Archie, DC, Disney, Marvel. În principiu benzi de gen, umor, aventură, supereroi, puțin război și western; în general pentru băieți. Personajele cu care se lucrează sunt deținute de companii, care nu par să pună cine știe ce preț pe autori. Doar în măsura în care un anumit artist poate vinde mai bine și chiar și atunci se prețuiește mult mai mult coeziunea și stabilitatea, decât inventivitatea sau sinceritatea. Cele mai multe de vindeau la chioșchiuri de ziare și în magazine nespecializate.
http://imgur.com/a/fiQ9b#0 (nu știu de ce nu pot embedui lucruri)
Ground Level sau independenții – În cea mai mare parte tot benzi de gen, dar cuprinzând o gamă mai largă de genuri, nu mereu inofensive și curate; dar până la urmă tot scrise de bărbați pentru adolescenți. Cel mai important lucru în ceea ce privește conținutul este independența artistului de a face ce vrea cu proprietățile pe care le-a creat și le deține, în benzi pe care le finanțează (poate cu ceva ajutor din partea unei edituri mici). Numărul acestora a explodat odată cu creșterea numărului de magazine specializate în benzi desenate.
Underground reprezentat de comix/alternativa – Aici începe să se prețuiască banda desenată ca mijloc de expresie, chiar ca artă. Contează originalitatea, deci genul nu prea mai apare, poate rareori doar sub formă de parodie. Nu se crează atât personaje sau universuri, chiar dacă au ieșit destule memorabile, ci opere.
Desigur, straturile nu sunt rigid segmentat sau impermeabile (*), de aceea sunt persoane care folosesc alternativa ca interschimbabilă cu independența. Poate și din câteva preconcepții, lene sau chiar ignoranță (nu că ignoranța în acest domeniu este ceva de blamat).
Denumirile sunt folosite și acum, însă nu știu dacă se mai aplică. Pentru că industria s-a schimbat. Publicul limitat a forțat-o să se schimbe. Mainstreamul nord-american nu mai este acum atât producător de benzi de desenate, cât o pepinieră de francize.
Ceea ce i-a scos pe Marvel din puț când erau să dea faliment la sfârșitul anilor 70 a fost publicarea unor tie-ins la Star Wars. Apoi la multe alte francize precum Transformers, GI Joe, ROM The Space Knight, Micronauts și după cărțile lui Edgar Rice Burroughs; tradiție pe care o continuă și acum cu Dark Tower sau Halo. Benzi despre care NIMENI nu vorbește, dar cred că se vând destul bine înafara fanilor tradiționali, fiindcă apar încontinuu, iar la ele lucrează persoane competente, unele chiar talentate.
La puțină vreme după aceea, personaje create în benzi independente au fost coptate de Hollywood și transpuse pe marile sau micile ecrane, cu diferite grade de fidelitate. Ceea ce a pus Dark Horse pe hartă nu a fost Sin City sau Concret sau Next Men, ci benzile după Alien, Predator și, din nou, Star Wars.
După ce la sfârșitul anilor 90 industria a ajuns iar în closet, unul dintre lucrurile care au readus speranță în investitori a fost succesul filmelor, jocurilor și serialelor ce au început să apară, mai ales din a doua jumătate a anilor 2000. Ceea ce în schimb a făcut benzile desenate să se sincronizeze mai mult narativ și stilistic cu ipostazele cinematografice.
În momentul de față sunt foarte puține benzi nord-americane de gen al căror scop nu este fie culegerea fărâmelor unui fandom care a explodat în alt mediu, sau încercarea conturării unor universuri, personaje și demonstrarea în microcosmosul publicului bedefil că își pot găsi un demografic, spre a fi în final transplantate în formă cinematică sau de joc; mult mai profitabile în final. Chestie pe care europenii și japonezii o practică de ceva mai multă vreme. Aș fi curios să aflu de ce credeți că se întâmplă asta.
Totuși cele care nu fac asta evocă atât de multă plăcere din simplul fapt că sunt benzi desenate încât este imposibil să nu cedezi în fața comicărelei lor pure.
Acum, adaptarea nu este deloc un lucru rău. Romanele grafice Parker sunt unele dintre cele mai bune benzi ale deceniului trecut; Scott Pilgrim a fost unul dintre filmele mele preferate din 2010. Nu despre calitate este vorba.
La momentul de față Archaia , Boom!, Dynamite, IDW, Image sau Oni nu sunt neapărat mai buni și mai morali decât Marvel ori DC. Majoritatea n-au avut la fel de mult loc să greșească și au apărut într-un timp care le-a permis să învețe din greșelile celorlate două companii. De asemenea, își permit mult mai puțin să neglijeze creatorii apreciați critic și comercial. Chiar și așa, asta nu l-a oprit pe Robert Kirkman să-l convingă pe Tony Moore să-i vândă drepturile pentru adaptări la The Walking Dead, privându-l astfel de câștiguri și control asupra serialului după banda pe care a creat-o.
De asemenea nici nu fac nimic cu adevărat diferit față de Marvel sau DC. Cu toții publică benzi de gen, multe derivate din ficțiune pentru băieți având subtext sau chiar text misogin. Cu toții se aruncă în povești lungi, continue, îmbârligate, deseori melodramatice și nerealiste. Mulți fac și ei crossovers. Cu toții sunt pepiniere pentru francize.
Dacă se vrea cu adevărat bandă pură, bandă sensibilă, originală, cu adevărat adultă, nu doar adolescentină, există și alternativa asta. Banda alternativă. Există Fantagraphics, NBM, Top Shelf, Drawn and Quarterly, First second și o grămadă de webcomics.
De aceea îmi diplace dihotomia asta între DC, Marvel și restul, iar independența nu mai înseamnă mare lucru când Harvey Pekar și Peter Bagge au fost publicați de toată lumea de la ei înșiși la Fantagraphics, Dark Horse și DC. A spune că există mainstream în banda desenată nord-americană(*) este absurd, când ea e o industrie cu maxim 400.000 de consumatori.
Există benzi de gen, alternative și poate fusion, dar asta din urmă nu e ceva chiar sedimentat și acceptat și nu contează neapărat cine le publică (*).
Moarte lui Vertigo(video)!
Am făcut un mic experiment, un video cu mine vorbind puțin despre Vertigo Comics și evoluția lor. N-am cine știe ce echipament de înregistrare, nici nu l-am editat prea mult, dar sper să vă pară interesant.
Savurați!(link)
Un comentariu care s-a lungit
Iar îmi bag nasul unde n-are ce căuta:
Pentru a promova spațiul virtual Recitim Urzica, dedicat caricaturilor de bun-gust, domnul Dodo Niță folosește mai bine de 200 de cuvinte, din cele 300 ale articolului, pentru un atac destul de urât, lipsit de argumente și dovezi, dar plin de injurii la adresa grupărilor Librăria Jumătate Plină/Hardcomics. Așa ceva poate că era de așteptat din partea mea…
Ceea ce urmează este un răspuns la unele dintre afirmațiile din cadrul articolului, dar în special la cele din comentariul său. Pe blogul dânsului sunt forțat să comunic de pe un cont de foarte mult timp nefolosit (și nefolositor), ceea ce e la un pas distanță de un comentariu anonim, motiv pentru care m-aș simți destul de prost să-i ofer un răspuns mai elaborat acolo.
În corpul articolului spuneți următoarele:
- ”au apărut pe mica scenă a benzii desenate româneşti de după anul 2000 tot felul de venetici şi neaveniţi care, beneficind de relaţii oculte sau imorale”
Sincer nu înțeleg. Aș zice că forțați intenționat nota pentru a anunța o (auto)parodie, dacă nu ați mai fi făcut reproșuri respectivelor persoane. Să înțelegem că Librarii sunt sataniși? Masoni? Fac parte din Illuminati?
- A se vedea în acest sens cartea de tristă amintire “The Book of George” al cărui personaj central, un neica-nimeni ca şi “editorii” săi, care, atunci când nu se droghează, dialoghează cu propriul său posterior iar acesta îi răspunde ” Ete pârţ!”
Chiar dacă a fost intenția originală ca antologia să conțină aventurile/viața unui personaj (aproape un hipertip uman până la urmă, iar prin diversitatea stilistică să se creeze un mozaic ce învăluie o mult mai largă experiență de viață), ea nu a fost pe deplin realizată, deci nu cred că poate fi judecată corect ca un întreg; nici viciile unor lucrări să corupă virtuțile altora. Și gluma cu ”Ete pârț!” fu mult mai amuzantă decât majoritatea celor ale lui Terente.
- ”Acesta a fost, de altfel, unul din motivele pentru care am deschis acest blog, pentru a alege neghina din grâu, pentru a arăta care sunt adevăraţii autori BD şi adevăratele opere BD româneşti.”
Asta-i și afirmația de la care am pornit de fapt. Pentru că în ciuda impresiei pe care și-au făcut-o anumite persoane despre mine, nu cred că este rolul unui critic să impună opere, să facă și desfacă autori. El dacă se află în dialog cu cineva, este cu publicul și cu alți critici, lucrând mai mult să aprofundeze ceea ce putem spune despre forma de artă aleasă și abia apoi să convingă, și nu profitând de ce autoritate și respect a căpătat, cititorii de valoarea sau pericolul unor lucrări.
Apoi, în comentariu:
- ” Sigur că publicul alege, dar pentru asta cineva trebuie să-i propună lucrări (aşa cum publicul alege OTV, pentru că numai asta vede la televizor) ”
Mi se pare că ar fi tot aia. Publicul alege, dar ce-i dați dumneavoastră, nu? Altfel doar ați inventaria oferta disponibilă, cu ușoare remarci parantetice; [adăugare] mie mi se pare că o asemenea atitudine -în absența dumneavoastră publicul se aruncă la cel mai mic numitor comun din punct de vedere al calității- chiar ne insultă pe noi, cititorii[/adăugare]. De asemenea, nu știam că OTV este singurul post de televiziune. Gusturile unei populații nu se formează din topor, prin critici și elogii dezechilibrate, ci în timp, prin dialoguri purtate cu bună credință, dedicate mediului și nu egourilor personale.
- ” Ori editurile (unele dintre ele) publică tot felul de mâzgăleli(unele de-a dreptul pornografice)”
Pornografia (producerea ei, mai exact) a fost singurul lucru care a salvat viața multor editori și artiști excepționali, din toate tradițiile benzii desenate, atunci când au fost prinși în momente nefericite (din punct de vedere financiar) și este unul dintre puținele genuri asupra căreia numai banda desenată poate aplica o narațiune ce poate fi luată în serios (am în lucru un articol oarecum pe tema asta). Desigur, benzile la care îmi imaginez că vă referiți, Travesti și Stigmata, nu sunt pornografice; poate doar Travesti să conțină momente de erotism oniric, asemenea romanului adaptat/interpretat. Conțin reprezentări destul de stilizate ale caracterelor sexuale primare și secundare. Restul artelor pentru oameni mari au învățat de mult să accepte așa ceva.
- ”sau “romane grafice” (care nu au nici o legătură cu adevăratul roman grafic aşa cum a definit termenul Will Eisner)”
Will Eisner nu a inventat termenul de roman grafic și nici nu l-a creat pe primul modern(altfel, cred că prima dată Songs of Innocence and Experience ale lui William Blake au fost descrise prima dată drept ”graphic novels”). Mulți dintre profesioniștii nord-americani consideră ”It Rhymes with Lust”(1950) sau ”His name is… Savage”(1968) -a se vedea discuția dintre Howard Chaykin și Matt Fraction din Casanova: Luxuria #4- drept primele benzi desenată ce capătă forma unui roman grafic (cu toate că existau colecții japoneze și europene care fac același lucru deci până de fapt cred că primul roman grafic este găsit și mai înapoi în timp), iar numele este folosit de Richard Kyle încă din 1964 pentru a descrie benzi desenate ”mai serioase” și apare pe copertele unor benzi precum Bloodstar sau Red Tide, publicate cu doi ani înainte de A Contract With God. Oricum, toate astea sunt irelevante, pentru că atât limba, cât și arta, sunt mecanisme vii, dinamice, cuvintele și definițiile evoluează, își pot pierde sau modifica sensul inițial. De fapt până și acest fapt este irelevant, pentru că nu văd de ce romanul grafic al lui Eisner ar fi atât de diferit de Stigmata.
- ”fără să se intereseze cărui public se adresează ”
Nu mi-e clar. Adică editurile nu sunt conștiente că benzile respective nu se adresează copiilor sau unui public general(după cum spuneți, de la 7 la 77 de ani) ci persoanelor peste o anumită vârstă? Sunt sigur că publică și cărți nerecomandate copiilor. Sau că banda desenată ca formă de artă trebuie păstrată pentru copii/public general. Dar asta ar limita foarte mult potențialul de exprimare al benzii desenate.
- ” în timp ce adevăratele benzi desenate nu pot vedea lumina zilei decât dacă sunt finanţate din buzunarul autorului sau al prietenilor acestuia. Ceea ce nu înseamnă că cele din urmă nu se vând ci doar că este denaturată mica piaţă a benzii desenate, exact aşa cum fac “băieţii deştepţi” din energie dar şi din oricare alt domeniu de activitate care are legătură cu bugetul statului. ”
Cred că s-a demonstrat prin Elabuga că până la urmă perseverența, calitatea și nițică sincronizare cu preferințele publicului contemporan fac minuni, chiar și într-o asemenea piață deformată catastrofal de benzi aclamate pe plan internațional și adaptări revendicate de critica literară (atât profesionistă cât și mai puțin), chiar dacă denunțate de dumneavoastră.
- ” Iar salonul BD de la Bucureşti s-a transformat într-o manifestare de promovare a esteticii urâtului, a imposturii şi a pornografiei, şi nu a benzii desenate aşa cum îi este numele… Unde ai mai văzut tu în lumea asta manifestare BD sau culturală în general, în care expoziţiile să fie interzise publicului sub 18 ani? ”
Doar un etaj a fost interzis, lucru care mă îndoiesc că este de negăsit în lume (mă îndoiesc că e recomandat copiilor să asiste la expoziții ale lucrărilor lui Crumb sau Panter). În celelalte erau prezentate, după cum bine știți, opere ale autorilor români, francezi, belgieni și puteau fi achiziționate printre altele Elabuga sau Tintin.
[Comentarii pe forum sau aici, în secţiunea de comentarii]
Niște exemple…
…de figuri mitologice transformate în supereroi sau care apar în benzi cu supereroi.
All Star Superman #3 (©DC Comics / Warner Bros.)
The Mighty Thor #344 (©Marvel Comics / Disney)
Thor – The Mighty Avenger #4 (©Marvel Comics / Disney)
Wonder Woman #4 (©DC Comics / Warner Bros.)
The Mighty Thor #362 (©Marvel Comics / Disney)
Just saying.
Sunt jocurile artă?
Da, știu că nu are foarte multă treabă cu benzile desenate, chiar dacă ele sunt subiectul multor webcomics și mediul digital este important pentru ambele forme de artă, dar genul acesta de discuții, după cum vedeți(link la un video nu deosebit de adânc, sau vast, dar interesant), nu sunt unice benzilor desenate.
Stigma aruncată asupra lor apare și în cazul literaturii de gen, a filmului de gen, în special al SF-ului și Fantasy-ului, sau a jocurilor video și cred că e important să mai urmărim discuții și argumente făcute de pe celelalte ”fronturi”.
Cu atât mai mult cu cât, cel puțin așa am eu impresia, sunt bucăți semnificative de public care se interesectează.
(da ”articolul” e un vehicul pentru linkul respectiv)
PS: Star Wars Legacy – e nesimțit de bun.
Marshal Law
Mic disclaimer: unele imagini din articol, sau la care se trimite s-ar putea să nu fie chiar drăguțe(cu sânge și alte alea). Just saying.
Când aud vorbindu-se despre Watchmen și The Dark Knight Returns se folosesc de multe ori termeni precum ”deconstrucție” sau reinventare* sau supereroi în viața reală sau chiar satiră de parcă de astea ar fi cele mai importante lucruri făcute de benzile respective. De parcă până atunci nimeni nu s-a gândit că supereroii sunt destul de penibili și nimeni nu a petrecut ceva vreme scoțându-le în evidență aceste trăsături și nimeni nu s-a gândit cum ar putea ei funcționa în realitate. Sau chiar de parcă acesta a fost scopul autorilor, deși aspectul acesta poate conta mai puțin.
Sincer să fiu, când citesc asemenea descrieri pentru cele două benzi, eu de fapt mă gândesc la ceva precum Marshal Law. Pentru că banda asta pare făcută din ură pentru gen. Nu știu sigur dacă domnii Pat Mills și Kevin O’Neill urăsc supereroii, însă sentimentul ăsta se vede în fiecare linie și tușă și semn de punctuație. Iar asta nu la modul cum o face un Ennis sau un Ellis. Oamenii ăia pur și simplu sunt deranjați de ”monopolul” deținut pe piață și de faptul că sunt ei uneori nevoiți să scrie niște personaje care nu prea îi atrag. Mills pare că urăște supereroii și petrece șase numere (192 de pagini) explicând exhaustiv de ce. Chiar explicând, depășind aspectele superficiale care țin mai mult de estetică și de caracterul dubios al unor premize, acestea trecând către periferic, fiind delegate mai mult unor gaguri vizuale pe cale O’Neill le ilustrează în stilul său expresiv și grotesc alături de fel de fel de torturi și umilințe aplicate acestor ”bacterii”.
Lumea lui Marshal Law este o hiperrealitate ce contopește istoria publicării benzilor cu supereroi cu istoria factuală. O lume în care supereroii nu sunt doar vulgari, lascivi și violenți, dar reprezintă adevărate simboluri ale opresiunii și manipulării, specimene vii ale propagandei, manifestări umblătoare și zburătoare a tot ceea ce-i pervers și scârbos în cultura nord-americană. * O lume în care erele benzii cu supereroi se suprapun pe diferitele războaie fierbinți sau reci purtate de Statele Unite, o lume în care luptele dintre edituri au devenit conflicte armate și marketingul strategii de recrutare.
Asemeni lui Watchmen, intriga este construită după un tipar clasic de ficțiune polițistă, cu un pic din cazul lui Jack Spintecătorul și chiar dacă nu este deosebit de originală, nu numai că e destul de complexă și isteț ramificată, e chiar coerentă, ceea ce mi se pare un lucru întâlnit mai rar când vine vorba de acest fel de povești, unde în general pentru a evita revelarea misterului prea devreme, firul narativ este acaparat de ”homari roșii”, povestea pierzând în coerență și personajele în consistență. Iar când se ține cont de dimensiunea lumii clădite între paginile benzii, atunci cred că o poveste cu o structură mai puțin familiară ar fi fost dăunatoare.
Și este fascinant cât de multă atenție a depus Mills croindu-și sumbra satiră, cât de multe referințe apar și cât de bine sunt închegate în text. Dacă seria League of Extraordinary Gentlemen, desenată tot de Kevin O’Neill, a degenerat într-un mare joc de Where’s Waldo cu trimiteri la diferite ere, personaje literare, istorice și relevante pentru cultura populară, cele din Marshal Law funcționează perfect în cadrul poveștii, căci ea este clădită pentru ele și nu invers; însă odată relaționate cu realitatea, fac banda să dubleze drept un mare eseu ilustrat.
Acum, rămâne de interpretat dacă acest eseu este o critică sinceră a arhetipului supereroului pe care Mills îl găsește anacronic sau ceea ce este ironizată e de fapt atitudinea lui Fredric Wertham și a celor care îi împărtășesc viziunea, arătând cum s-ar înfățișa adevărați supereroi fasciști, pedofili, care pulsează de complexe sexuale, explicitând toate mesajele ascunse ce s-ar găsi chipurile în asemenea texte. Sau autorii se folosesc de pretextul satirei supereroului pentru a aduce crtici crunte politicii Statelor Unite, în special în privința politicii externe și a utilizării religiei pe post de instrument în susținerea acesteia, cu mici incursiuni în cultul celebrităților și impactul mass-mediei. Sau poate este doar o glumă precum cele din Mad, dar pe steroizi. Și nițel mai vulgară.
Prin densitatea sa, Marshal Law răsplătește recitirea, cu atât mai mult cu cât sunt subiecte pe care nu le-am atins, echivalând cu succes reușitele lui DKR sau Watchmen, mai ales deoarece nu a avut nevoie de pagini întregi de proză pentru a construi fundalul doar vag contopit cu istoria reală. Se folosește de documente false, dar prezentate în paralel cu o narațiune grafică, fără a frânge acțiunea ci făcând uz de sincronism la modul cum altceva decât o bandă desenată cu greu poate. Nu voi minți că ar fi o bandă la fel de subtilă sau rafinată, dar ceea ce pierde aici, câștigă în numărul de teme regăsite și prin subiectele analizate, nu doar punctate.
Influența lui Marshal Law cred că se vede cel mai puternic în The Boys a lui Garth Ennis, dar comparativ banda aia este o zeamă chioară din toate punctele de vedere, plină de pastișe slabe, lipsită de forța grafică și de profunzimea personajelor ce face din citirea benzii lui Mills și O’Neill o adevărată experiență. Se mai găsesc muguri prin operele mai răsărite ale lui Ellis, Millar, unii chiar interesanți prin Bratpack a lui Rick Veitch și m-aș hazarda să zic despre Top 10 că ar oglindi-o suspect de bine.
*Eu,ființă perfectă și genială ce sunt, când am spus asta data trecută a fost pentru a scoate în evidență faptul că cei doi n-au fost nici pe departe primii care au luat un supererou și l-au făcut ceva mai ”realist”. Dar, cred că merge comparația și un pic mai departe, pentru că benzile discutate, atât cele ale lui Moore sau Miller cât și Manhunter, sunt bune aproape independent de modul cum tratează supereroii, calitatea stându-le în tehnicile narative abordate și foarte puțin în interpretarea chipurile novatoare.
** E o tradiție întreagă de satirizare a Statelor Unite în banda britanică. Încă nu sunt sigur care este cauza, cu atât mai mult cu cât nu prea îmi pare să apară prin alte arte (sau nu sunt eu destul de atent).
Collector of Fairytales
Raluca Zaharia, autoarea lui Collector of Fairytales și al celui mai meseriaș strip din Revista Comics, ne anunță pe tumblrul proprietate personală că a căpătat un soi de promoție pe mangamagazine.net, un portal mai mișto (și posibil mai lucrativ) decât actualul loc unde popularizează patrimoniul cultural românesc prin manga. Însă ar avea nevoie de un editor pentru a o ajuta a-și face ordine în serie și cu niște spellchecking. Dacă este cineva dispus, poate să-i lase o notiță pe pagina de tumblr.
PS: Deși credeam că Zâna Neagră este îmbrăcată într-un rochie izvorâtă dintr-un vis febril alimentat de prea mult Dune, de pe tumblrul Ralucăi aflăm că este o inspirată destul de puternic de costumația Marii Ducese Elizabeta Fedorovna pentru Balul Imperial din 1903. Un motiv în plus să o urmăriți și acolo.
Da…
Moebius/Jean Giraud 1938-2012
Sincer nu prea știu ce să spun…